Părău Anca

Mai mult râs, mai puţine riduri! Zâmbiţi, vă rog!

„Râsul este ca un ştergător de parbrize: nu opreşte ploaia, dar  te ajută să îţi vezi de drum… ”(Jeanne Wabsco)

„Râsul reprezintă manifestarea veseliei printr-o mişcare caracteristică a feţei şi a gurii însoţită de un sunet specific”. Această definiţie, conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, nu înseamnă foarte mult atâta timp cât rămâne doar teorie. Deşi râsul poate ilustra şi latura ironică a unei persoane, noi preferăm să discutăm despre râs ca urmare a stării de bine, de fericire a unui om.

Râsul într-un moment potrivit are un efect pozitiv atât asupra celui ce râde, dar şi asupra celor din jurul acestuia, antrenându-i pe toţi într-o bună dispoziţie şi îndemnându-i la a lăsa deoparte nemulţumirile.

Interesant este şi faptul că râsul poate fi privit şi ca un foarte bun antidot pentru situaţiile conflictuale, aducând lumina pe feţele crispate şi înmuind inimile celor aflaţi în „tabere diferite”. Având în vedere că adesea conflictele provin dintr-o înţelegere eronată a faptelor sau a vorbelor celuilalt, o glumă bună este mijlocul prin care se creează o atmosferă propice pentru lămurirea lucrurilor.

Atenţie, fetelor (în special): râsul înlocuieşte dietele pentru slăbit! Acesta este un excelent exerciţiu aerobic, deoarece atunci când râdem fiecare organ este masat, nu doar muşchii feţei. Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă doară obrajii sau abdomenul de la râs?

Mie da. Ei bine, acesta este semnul că muşchii noştri au fost ”lucraţi”.

Există un mit conform căruia înainte de o teză sau lucrare nu e bine să râzi, considerându-se că aduce ghinion. Nimic mai fals! Părerea mea este că râsul, prin efectul lui pozitiv asupra minţii noastre, reduce stresul acumulat până atunci şi ne ajută  să ne concentrăm mai bine. În acelaşi timp, dacă avem o stare de spirit pozitivă în aceste situaţii, îi vom ajuta şi pe cei din jur să se relaxeze, „molipsindu-i” cu starea noastră.

Râsul poate exprima şi optimismul, atât de mult recomandat de medici pacienţilor, studiile efectuate în acest sens relevând faptul că un râs sănătos, din toată inima, are nenumărate efecte benefice asupra organismului uman: scade tensiunea arterială, îmbunătăţeşte starea de spirit şi funcţionarea creierului, întăreşte sistemul imunitar, protejează inima, dezvoltă capacitatea de relaxare şi ne ajută să ne simţim bine. De asemenea,  este demonstrat faptul că speranţa de viaţă a persoanelor optimiste este mai mare cu câţiva ani decât cea a persoanelor pesimiste.

Aşadar, vreţi să fiţi plini de energie şi să aveţi un tonus bun şi o stare de spirit de invidiat? Cea mai la îndemână metodă este să râdeţi, dar nu oricum, ci în HO-HO-TE şi cât mai des!

Cercel Andreea

Dragostea

Motto: „ Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt” (Apostolul Pavel)

Pentru mine dragostea este un mare mister. Ne naştem pe tărâmurile ei fără să o vedem, ne bucurăm de viaţă, de soare, de lumină şi zicem că suntem fericiţi. Dar deodată soarele ne arde pielea şi nisipul tălpile. Abia atunci descoperim marea din faţa noastră, fermecătoare, limpede, ademenitoare. Coborâm pe nisipul rece al ţărmului, în apa rece a mării. Tot începutul e frumos, căci nu ne dăm seama unde este sfârşitul. Credem că peste tot apa este ca la ţărm. Înaintăm în larg, apoi simţim că apa îngheaţă. Teama ne înconjoară, dar e prea târziu. Începem din toate puterile să luptăm. Dacă izbutim să ajungem la ţărmul celălalt suntem fericiţi. Dacă nu, murim în întunecatul abis, iar dacă mai avem un ultim noroc ne întoarcem resemnaţi de unde am plecat şi încercăm să uităm.

Marea nu ucide unde îngheaţă, nu înghite. Ea ne ucide numai bucuriile, speranţele sau visele noastre. Noi suntem mereu deasupra, dar ne doare fiecare speranţă înghiţită de val şi fiecare vis destrămat..

Unii spun că dragostea e oarbă. Dragostea nu e oarbă. Ea are ochi mii, milioane, miliarde. Ochii ei sunt peste tot şi ne văd. Oriunde ne ascundem. Nu, dragostea nu e oarbă, ci numai noi suntem orbi în dragoste.

Aceasta este dragostea şi nimeni nu o poate schimba. Ea nu moare şi e mereu tânără, căci aşa cum o ştim noi, aşa au ştiut-o şi părinţii părinţilor noştri.

Dragostea este izvorul vieţii, al celor mai înalte stări sufleteşti, e vorba de dragostea dintre oameni, alături de dragostea de popor, de istorie, de ţară, de artă. Fără dragoste nu se poate trăi frumos.

Dragostea este unul din cele mai puternice, mai nobile, mai generoase sentimente umane. Am spus poate prea multe sau prea puţine, însă pentru mine asta-i aproape totul.

Închei prin a-l cita pe Horia Lovinescu : „Dragostea este un act de credinţă făcut vieţii”.

Costin Alexandra

Un vis, o speranţă, o minune…

Privesc în trecut prin amintirea încă trează în sufletul meu, la tot ce Dumnezeu mi-a oferit. Mi-a dăruit ceea ce un copil îşi doreşte dintotdeauna: puterea de a visa. Cu toate acestea, multe dintre speranţele îndrăzneţe ale noastre devin tangibile doar într-un spaţiu mistic, pur spiritual, nereuşind să prindă contur în lumea, uneori, atât de dură a realiăţii.

Cu mine, totul s-a petrecut însă într-o cu totul altă manieră şi asta nu pentru că am avut noroc – nu cred în noroc – ci pentru că Dumnezeu e bun.

Aparent firesc şi fără ca iniţial să realizez ce mi se întamplă, dorinţa mea începea să prindă viaţă odată cu sfârşitul clasei a IV-a, când o comisie de la Iaşi a venit în şcoala de la noi din sat spre a ne supune unui test de apreciere a coeficientului de inteligenţă. Cu stiloul în mână, parcă nerăbdătoare să încep, aşteptam timidă foaia de hârtie, care spre surprinderea mea, nu conţinea nimic din ce m-as fi aşteptat: nici probleme complicate de matematică, nici exerciţii de gramatică şi nici vreo cerinţă care sa pretindă încropirea unei compuneri, povestiri cu un subiect nemaîntâlnit. Ba din contra, era un joculeţ simpatic, aparent simplu de rezolvat, dar care cu fiecare pagină aducea câte ceva în plus, antrenând din ce în ce mai mult creieraşul fiecăruia dintre noi. Atentă la orice detaliu, pentru a nu scăpa nimic, am reuşit şi eu să ies din clasă-ultima-dupa ce mi-am mai verificat încă o dată răspunsurile.

Dupa o vară de îndelungă aşteptare a unui răspuns, de emoţii şi mii de secvenţe închipuite cu care adormeam în gând în fiecare seară, visul meu se transformă în certitudine. Cuvântul nu poate exprima ceea ce trăiam în acea clipă, cert este că simţeam nevoia să împart bucuria mea cu toţi cei ce mă înconjurau, vrând parcă să le transmit şi lor măcar o frântură din fericirea de care eram covârşită.

Acesta a fost, aşadar, punctul de plecare spre ceea ce avea să fie, cu totul nou, dar paradoxal, nu necunoscut. Totul decurgea, parcă, exact cum eu îmi închipuisem, cum îmi făurisem în visele mele, care nu fuseseră puţine. A urmat apoi o perioadă în care mi-am cunoscut noii colegi şi macar o parte din oraşul ce avea să mă găzduiască ani buni.

Clasa a V-a am privit-o ca pe o trecere de la viaţa mea la viaţa din vis şi deşi timpul mi-a arătat că idealurile mele erau mai greu de îndeplinit decât atunci când ele aparţineau viitorului şi nu prezentului, eu nu am vrut să mă opresc din drum, găsind puterea de a continua pe calea aleasă. Am înţeles repede că lumea nu era atât de roz precum în închipuirile mele şi că nu suntem noi cei care putem schimba realitatea, însă în ciuda faptului că devenea din ce în ce mai greu să-mi păstrez puritatea sufletească şi să mă feresc de răutăţile celor din jur, nu am renuntat la a păşi înainte ( chiar dacă asta era echivalent cu a înnota singur împotriva valurilor puternice ale unui ocean ). Am înţeles că adevărul meu făcea parte dintr-o lume mică, mult prea mică: lumea din curtea părintească, cea în care părinţii îţi erau cei mai buni prieteni, în care greşelile îţi puteau fi iertate mai usor.

Totuşi, în timp am descoperit, că existenţa răului presupune, la un pol opus, prezenţa binelui, concretizat în oameni care, deşi nu-i mai întâlnisem niciodată, şi-au oferit sprijinul necondiţionat, arătând bunătate şi compasiune. Un exemplu în acest sens este, pe lângă sponsorizarea în sine, asigurată de Asociaţia Pro Ruralis, excursia în America de care mi s-a dat să mă bucur la sfârşitul clasei a V-a. Nu a fost puţin lucru ca după atâţia ani petrecuţi în casa şi curtea părintească, să păşesc alături de persoane despre care nu ştiam nimic la început pe străzi străine ( şi la propriu şi la figurat ), printre clădiri al căror vârf era greu de atins cu privirea, ori printre case ce deloc nu semănau cu cea cu care eram obisnuită. Cele de aici păreau mai degrabă a fi adevărate castele, dându-mi impresia că, precum Alice, am ajuns în Ţara Minunilor.

Important de specificat este şi cum a fost posibil să mă bucur de o asemenea binecuvântare şi nu mă voi sfii să împărtăşesc acest basm pornind de la introducerea sa. Eram la începutul clasei a V-a, la “ceremonia” de deschidere, când a luat cuvântul domnul rector al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, făcând o promisiune de mare greutate si anume: o excursie în SUA pe o perioada de două săptămâni celui ce va termina anul şcolar cu rezultatele cele mai mari. Nu pot să descriu cum, deodată, o licărire de speranţă năştea în inima mea, făcându-mă să mă gândesc că biletul acela de avion ar putea fi într-o zi chiar în mâna mea. Apoi, urmând cursul firesc al vieţii şi încercând să fac faţa cerinţelor unei şcoli de prestigiu, astfel încât să nu dezamăgesc pe cei ce-mi oferiseră posibilitatea de a studia la oraş, am reuşit ceea ce la început părea atât de greu de atins: să închei anul şcolar cu media 10, spre surpinderea părinţilor şi mulţumirea celor ce m-au susţinut în tot acest timp ( sponsorii, doamna dirigintă, doamna pedagog, domnii profesori etc.). Nu pot spune dacă miza pusă la început în joc m-a impulsionat, bineînţeles pentru mulţi dintre colegii mei acesta reprezenta principalul motiv pentru care se aflau într-o continuă competiţie, însă pentru mine a învăţa era pur şi simplu un element firesc al vieţii, o coordonată principală a acelor ani.

In State, am reuşit, mică intr-o lume mare, să aflu despre ce este esenţa vieţii pe care o primim de la Dumnezeu şi care sunt lucrurile cu adevărat importante. Am reuşit să-mi privesc dincolo de aparenţe semenii, să mă bucur de înţelegerea şi bunătatea sinceră a unor oameni care aveau să constituie pentru mine adevărate modele de viață. A fost o experienţă nemaipomenită, care cu siguranţă m-a marcat într-o manieră pozitivă, deschizându-mi noi orizonturi asupra a ceea ce avea să urmeze.

Nu pot să nu mă găndesc că şansa care mie mi s-a oferit este într-adevar ceva inedit si unic. Nu pot trece cu vederea sprijinul ce l-am avut alături din partea unor oameni cu adevărat minunaţi, iar primul impuls este acela că trebuie în continuare să le demonstrez că sunt conştientă de rolul lor în viaţa mea şi capabilă de a preţui darurile primite.

Probabil în astfel de situaţii cuvintele sunt de prisos, nereuşind să exprime întocmai sentimentele pe care le trăim, însă consider că rămâne totuşi un cuvant, ce nu se devalorizează în timp, păstrându-şi încă rezonanţa şi încărcătura afectivă: multumesc!

Enica Simona

Dragostea, singurul fenomen care rămâne doar o energie fără o teorie

Un înger m-a atins cu aripa. Şi-a lăsat ochii albaştri peste mine, s-a uitat în străfundul fiinţei mele şi deodată, asemeni unei legături tainice, dar dată uitării prin nu ştiu ce păcate neisprăvite încă şi-a legat viaţa sa de a mea.

Ochii lui priveau în ai mei şi ai mei în ai lui. O conversaţie tainică dată de azurul cristalului şi de lumina sfântă ce trimitea mesaje neînţelese şi totuşi clare, până la ultimul amănunt.

A urmat apoi o atingere sublimă, două mâini ce se înâlnesc într-un dans veşnic asemeni unui ritual ce este redescoperit iar şi iar, numai pentru a fi dat uitării din nou.

Zâmbete ce îţi fac viaţa să explodeze de o energie străveche, asemeni Universului, o glumă într-o realitate ce se transformă din cruzimea cotidiană în scântei de lumină multicoloră, senzaţii neînţelese şi totuşi de mult dorite ce au ca sursă supremă, generator etern, sentimentul. Acest sentiment, o entitate de cele mai multe ori ignorată, lasată în penumbra sufletului, până cand, încetul cu încetul printr-o privire, întalnire a unei perechi de suflete, printr-un zâmbet dovada speranţei, îşi face loc amintindu-ne că există, obligându-ne să-i dăm locul cuvenit.

Au urmat zile de o frumusete magică. Sentimentul de dragoste parcă îţi dădea aripi ce ajungeau până la cer şi-ţi permiteau să ţii Universul în mâna stângă şi dorinţele şi visele tale în mâna dreaptă. Deţineai puteri nebănuite ce îşi aveau originea în doi ochi albaştri ce zâmbeau în căldura soarelui, sau în vocea cristalină ce rostea două cuvinţele magice.

O declaraţie pe cât de simplă pe atât de puternică, încât pare că în simplismul său ascunde puterea creatoare de la începutul lumii, pentru că e suficient un sentiment sincer şi nepătat de motive ascunse pentru a putea să aduci în viaţa ta o particică infimă din raiul iniţial. Şi acolo, în sanctuarul iubirii să începi să construieşti pas cu pas un lucru nesemnificativ pentru multi din jurul tău, dar de o importanţă crucială pentru tine: o viaţă alături de persoana dorită.

Mai apoi pentru că toate lucrurile au un sfârşit, deoarece cortina trebuie să cadă şi spectacolul să aibă un final,  intervine ceva…

Nu stiu exact ce…îndoială, frică, gânduri negre, toate ar fi putut să îşi spună cuvântul atât de evitat de oricine a simţit măcar odată puterea sentimentului.

Ceaţa începe să cadă peste inima care odată era scăldată în razele soarelui, ochii încep să uite privirea magică a celuilalt, un strigăt frustrant pentru urechi surde, zâmbetul o amintire uitată intr-un colţ prăfuit…

Tot ce îţi mai rămâne e cuvântul, arma celui ce incearcă o ultimă izbândă.

In final nu îţi mai doreşti nimic. Doar căldura unor mâini ce dansau în lumina lunii, privirea ce ştia să îţi transmită atâtea senzaţii plăcute şi zâmbetul uitat într-un colţ prăfuit scos la iveală de lumina conştiinţei.

Incepi să realizezi ce a fost, poate să ghiceşti ce va fi, să vezi că de fapt tot ce vrei e o iubire de demult, care să reînvie amintirea chinuitoare. Restul e tăcere…

Cel mai rău lucru pe care ţi-l poate face cineva este să te facă să crezi că poti avea aripi, că poţi zbura. Şi atunci începi să visezi, vise pe care ţi le hrăneşte. Şi-apoi, deodată, fără nici un motiv aparent îţi frânge aripile…şi te izbeşti de pământ…de realitate.

Ciudat e că nu ştii dacă acum visezi, dacă acum e doar un coşmar din care te vei trezi, sau dacă atunci aveai un vis frumos.  Cert este că adevăratul zbor se află undeva între aceste două visări. Şi începi să speri că, poate, încă mai ai aripi. Că nu le-ai pierdut definitiv.

Şi-ncepi să rătăceşti, să îţi cauţi aripile pierdute, neavând siguranţa că vrei să le mai găseşti. Poate, atunci, iarăşi are să ţi le frângă cineva. Se spune că drumul e mai frumos decât posibilul loc în care ai ajunge. Atunci să fie oare mai frumoasă căutarea însăşi decât zborul în sine? Tind să cred că nu. Şi de fapt, ce înseamnă, în ultimă instanţă acest zbor? Cred că mai mult credinţa, decât speranţa într-un vis. Dar e posibil să crezi într-un vis? e posibil să crezi în ceva ce nu există? Înseamnă atunci, oare, că visul se ridică la rang de realitate? Şi-abia acum realizezi că e totuşi doar un vis? Şi acesta e momentul în care aripile dispar…Uneori poţi zbura şi fără aripi. Zbor ce nu durează decât o clipă, zbor ce nu te înalţă, ci zbor care te doboară. E asemeni unei căderi de pe o clădire foarte înaltă.

O speranţă nu-i destul? Se pare că nu. Sau poate că nu mai există nici o speranţă…a pierit, poate, demult…Insă, în drum spre năruirea ei, încerc să mă agăţ de urmele abia trasate…hmm…o văd cum se transformă în nisip şi mi se scurge prin simţuri .

Insetată de certitudini, nu mă aleg decât cu aripi frânte şi cu un grăunte de nisip…poate, cine ştie, cândva, acest grăunte de nisip va rodi şi vor înflori alte fire de nisip…

Petrariu Felicia

Moartea

Dacă toate se nasc, trăiesc şi ştim ce este viaţa, atunci cu toţii ne întrebăm: oare ce este moartea?

Fie că ajungi în paradis ori în infern, fie că te integrezi în natură, moartea poate fi văzută drept un nou început; spre deosebire de efemeritatea condiţiei umane, natura este eternă, astfel încât prin contopirea cu aceasta omul ar putea dobândi nemurirea.

In ceea ce priveşte viziunea creştină, moartea poartă în sine perenitatea vieţii şi  posibilitatea de a exista dincolo de realitatea percepută de către omul pământean.

De asemenea, ea apare în anumite viziuni drept un refugiu, modalitate de evadare dintr-o lume în care, grijile şi problemele pun stăpânire asupra propriei persoane, conducând la claustrare şi tristeţe profundă.

Poate că moartea nu e decât un nou început, cum am mai spus; poate că prin ea singură noi putem atinge  nemurirea spărgând ceasul perenităţii  şi distrugând clipa dătătoare de pieire, ca unică graniţă dintre cele doua concepte-efemer si etern.

Orice ar însemna ea, viaţa este trecătoare şi peste toate încercările noastre ne lovim de adevărul crud şi nedrept – cu sau fără de voia noastră moartea, numită în literatură „uniformizatoare”, nu iartă pe nimeni, obligându-ne să ne acceptam condiţia umană pe care o deţinem.

Mister, teamă şi dorinţă în acelaşi timp, moartea rămâne o etapă esenţială a vieţii pe pământ, pe care toţi, mai devreme sau mai târziu o vom cunoaşte, dar pe care nimeni niciodată nu o va putea defini.

 

Vieru Georgiana

Frânturi de adevăr

Câtă iubire şi câtă ură pentru iubirea ce-o simt,

Ce bucurie, dar câte lacrimi până să pot să mai zâmbesc,

Atâtea vise spulberate de realitatea trecătoare,

Încredere trădată de vicii şi minciuni.

Porneşti de mic prin lume fără să ştii care ţi-e scopul,

Apoi iubeşti fără a înţelege că vei urî ceea ce simţi,

Zâmbeşti fără să crezi că lacrimile îţi vor lua viaţa,

Visezi, uitând că realitatea va transforma totul în scrum.

Te-ncrezi în oameni; nu ştii, nu crezi, n-accepţi…

Iar în final,

Nu înţelegi de ce-ai trăit atâta vreme în minciuni…

Conflictul între generaţii

 

In societatea contemporană termenului de conflict între generaţii i se acordă o mare importanţa, prin vasta abordare pe care o cunoaşte şi prin mediatizarea sa de către mijloacele mass-media.

Aşadar, conflictul între generaţii îmbracă mai multe forme, manifestându-se în diferite relaţii: părinţi-copii, profesori-elevi, vârstnici-tineri, pensionari-populaţia activă, politicieni tineri-politicieni cu experienţă.

In opinia mea, conflictul dintre părinţi si copii are la bază, în primul rând atitudinea pe care o au ambele categorii faţă de respectarea  valorilor, credinţelor, după care s-au ghidat părinţii. Spre exemplu, dacă în trecut femeile erau “de casă”, în ziua de azi tendinţa lor este aceea de a se afirma pe piaţa muncii, majoritatea preferând să aibă un loc de muncă bine plătit, decât să crească un copil.

Educaţia din familie joacă cel mai important rol în dezvoltarea personalităţii copilului, astfel, dacă părinţii îl formează în spiritul respectării valorilor tradiţionale şi îl ghidează să-şi alcătuiască un set de principii, în viitor numărul conflictelor va fi redus, iar gravitatea acestora diminuată.

In al doilea rând, conflictele sunt generate de atitudinea faţă de modă a copiilor: îşi pun un pierce, spre exemplu, iar majoritatea părinţilor consideră acest lucru o dovadă de iresponsabilitate si imaturitate.

Nemulţumirile părinţilor faţă de copii sunt legate de cele mai multe ori de rezultatele pe care aceştia le obţin la şcoală, dând în anumite situaţii, dovadă de neînţelegere; apoi, părinţii pot fi nemulţumiţi de grupul, anturajul din care face parte copilul, considerându-l nepotrivit datorită stilului vestimentar adoptat, a genului de muzică pe care îl ascultă ş.a.m.d.

Reproşurile copiilor sunt determinate de diverşi factori: factori de natură socială (părintele ii interzice să facă parte dintr-un anumit grup), factori de natură economică (părintele nu-i dă bani pentru anumite activităţi), de natură culturală (îi interzice să asculte un anumit gen de muzică), de mentalitate (mama vrea să-şi formeze fiica ca pe o adevărată gospodină, dar aceasta are alte priorităţi pentru viitor).

Conflictul dintre profesori şi elevi are mai multe cauze: educaţia din familie, mentalitatea profesorilor, atitudinea părinţilor şi elevilor faţă de şcoală, relaţia dintre aceştia (profesori şi elevi)  nefiind, însă influenţată de sistemul de educaţie.

Educaţia din familie este premergătoare educaţiei din şcoală, fixând aparent, cele mai banale reguli de bun simţ (aceea de a fi politicos,  de a nu întrerupe discursul interlocutorului, de a-şi apăra drepturile, dar având argumente şi pe un ton respectuos).

In cazul în care copilul nu are “cei 7 ani de acasă”, părinţii fiind iresponsabili, este posibilă apariţia conflictelor la şcoală din cauza limbajului neadecvat, a ideii că i se cuvine mai mult decât merită.

De asemenea, mentalitatea profesorilor este un factor care determină apariţia conflictelor: deşi, destul de rar în ziua de azi, există profesori care aplică sintagma “Nota 10 este a profesorilor”, de aceea o acordă foarte greu, deşi unii elevi ar fi îndreptăţiţi să o obţină. Un alt exemplu îl constituie faptul ca profesorii sunt părtinitori, din diverse motive, acordând note mari anumitor elevi, fapt ce determină apariţia frustrării în rândul celorlalţi elevi, din păcate în acest caz conflictul rămânând în stare latentă din cauza lipsei de curaj de a riposta a acelor ne îndreptăţiţi.

Atitudinea elevilor şi a părinţilor faţă de scoală joacă un rol important în apariţia conflictelor dintre profesori şi elevi. Dacă părinţii tratează cu seriozitate “ocupaţia” copiilor, mergând cu regularitate pentru a le verifica rezultatele,  participând la şedinţe ori de câte ori este nevoie şi încercând să-i facă pe copii să înţeleagă importanţa şcolii şi mai ales a avantajelor care vor rezulta din urmarea cu perseverenţă şi responsabilitate a orelor de curs, atunci conflictele vor fi insignifiante, sau nu vor exista deloc. Dar dacă părinţii sunt iresponsabili, servind drept antimodele copiilor, atunci cu siguranţa gravitatea conflictelor va fi amplă.

In ceea ce priveşte vârsta există cu siguranţă prejudecăţi atât din partea tinerilor, cât şi a vârstnicilor. Pe de o parte, tinerii consideră că vârstnicii au mentalităţi învechite, că sunt depăşiţi  de noile situaţii cu care ne confruntă societatea modernă, iar pe de altă parte vârstnicii consideră că tinerii ignoră cu desăvârşire valorile morale pe care le-au avut ei drept ghid în viaţă.. După părerea mea, aspectul negativ în această situaţie constă în tendinţa spre generalizare pe care o au atât tinerii, cât şi vârstnicii.

Sintagmele “bătrâni tineri” şi “tineri bătrâni” au conotaţii metaforice, evident, sugerând în primul caz faptul că unii tineri sunt înzestraţi cu înţelepciune, iar în al doilea caz faptul că unii bătrâni sunt tineri din punct de vedere sufletesc, au spirite libere nesubjugate de trecerea implacabilă a timpului.

După cum am spus, bătrâneţea la tineri se manifestă printr-o înţelepciune necaracteristică în mod normal vârstei, se remarcă printr-o gândire profundă, prin atitudini şi comportamente specifice oamenilor care au o bogată experienţă de viaţă.

Cu toate acestea, în mod sigur există o înţelepciune a vârstei, o înţelepciune care izvorăşte numai din situaţiile la care luăm parte de-a lungul vieţii, din maturitatea emoţională a fiecăruia şi care este rezultatul unui proces îndelungat de timp.

Spunând acestea, este evident că lumea are nevoie de vârstnici şi de sfaturile lor bine intenţionate, născute poate din propria lor experienţă, de poveştile pline de ironii şi înţelesuri ascunse care ne sporesc sensibilitatea şi spiritualitatea.

In ceea ce priveşte relaţia dintre pensionari şi populaţia activă, cred că într-o anumită măsură, membrii primei categorii se simt nemulţumiţi din pricina faptului că, de cele mai multe ori au impresia că sunt daţi la o parte, că din moment ce şi-au terminat serviciul nu mai sunt folositori, că sunt în plus.

Având această părere, pe pensionarii din familie îi tratez cu mai multă atenţie, în speranţa că-şi vor da seama că suntem bucuroşi şi mândri să-i avem printre noi şi pentru a-i determina să fie convinşi că sunt o parte integrantă necesară  cursului firesc al vieţii de familie.

Consider că în efortul de a se realiza în profesie, tinerii au dreptul să folosească principiul “Scopul scuză mijloacele”, dar numai până la un anumit punct. Din moment ce în societatea noastră (şi nu numai) banii reprezintă elementul fără de care nu se poate realiza aproape nimic, este normal ca tinerii să dorească să-i obţină indiferent de situaţie; nu trebuie catalogaţi drept lacomi, ci realişti, acţiunile lor fiind datorate evoluţiei societăţii la forma pe care o cunoaşte ea azi.

Idealul persoanei care se implică în politică este, în opinia lui Max Weber,  acela al omului caracterizat de pasiune, înţeleasă în sensul său de devotament faţă de o cauză, dar ea singură nu este suficientă, ci trebuie completată de simţul responsabilităţii, „principala calitate psihologică a politicianului de succes” şi de intuiţie, calitate prin care politicianul îşi păstrează liniştea interioară şi concentrarea.

Acesta ar trebui să evite în primul rând corupţia politicienilor din alta generaţie, să evite să facă promisiuni doar pentru a obţine anumite funcţii şi să nu fie un om vanitos, pentru că această slăbiciune îi anulează, îi pune în pericol cele trei calităţi.

Totuşi, prezenţa politicienilor cu experienţă este necesară, ei sunt capabili de schimbări, dar nu bazate pe demagogie. Nu prin ea trebuie să influenţeze opinia publică, să obţină ceea ce un tânăr apărut recent pe scena politică nu ar putea obţine.

Ideală ar fi cooperarea dintre cele două categorii, cooperare ce ar avea ca rezultat o eficienţă şi o productivitate maximă datorită inteligenţei şi demnităţii celor tineri şi experienţei celor vârstnici.

Pentru a se evita un conflict între generaţii trebuie, în special, să existe comunicare între părţile implicate. Comunicarea poate fi văzută drept un instrument în rezolvarea conflictelor, de fapt se vorbeşte, în societatea actuală, despre arta comunicării în aplanarea luptelor de tendinţe şi interese. In concluzie, rezolvarea conflictelor e condiţionată de comunicare: în acest sens, ea trebuie să-şi manifeste funcţia de persuasiune, de explicare, de argumentare.

Ailenei Ana-Maria

Nu am talent literar, învăţ la secţia reală, dar o să încerc în câteva cuvinte să trec în revistă trecutul şi prezentul.

Au trecut 18 ani din viaţa mea! Realizez că m-am transformat enorm ajutată de o mulţime de persoane străine care au contribuit la ceea ce pot numi “viitorul meu ”.

Şi asta datorită unei şanse nesperate. Ca o prezentare la ceea ce a fost înainte de a afla despre aceasta şansă: provin din mediul rural, unde am convieţuit alături de bunicii mei, având-o alături doar pe mama, singurul meu sprijin de-a lungul anilor, şi asta deoarece tatăl meu s-a gândit că îi este mai bine fără noi, părăsindu-ne cu mulţi ani în urmă.

Viaţa la ţară a fost una ca a oricărui alt copil: cu jocuri de-a v-aţi ascunselea, mersul la colindat etc.  Totul a luat o întorsătură radicală  odata cu reuşita la testul de inteligenţă şi apoi cu venirea mea la Liceul de Informatică la Iaşi. Aşa am aflat de Asociaţia Pro Ruralis şi de sponsorii pe care nu-i cunos,c dar care mă ajută de peste 7 ani să duc o viaţă decentă, lipsită de griji, ca să pot studia şi deveni un om pregătit; altfel n-aş fi avut absolut nicio şansă!

Aici mi-am făcut noi prieteni, cunoscând profesori minunaţi şi oameni cu adevărat speciali care se îngrijesc de mine. În tot acest timp în care am reuşit să înţeleg ce înseamnă o viaţă frumoasă, cu întâmplări bune care m-au marcat şi la care nu aş fi visat vreodată că ar putea să mi se întâmple şi întâmplări rele, cărora nu le-am dat mare importanţă, datorită celor din jurul meu care m-au sprijinit şi m-au ajutat să trec peste ele.

Cu timpul sper că mă voi realiza pe plan profesional şi voi încerca să ajut la rându-mi alţi copii cu părinţi iresponsabili. Nu voi uita niciodată clipele pe care le-am petrecut în compania unor oameni minunaţi, care mi-au acordat încredere şi speranţă. Sper să nu-i dezamăgesc aşa cum am fost eu dezamăgită, de copil.

Florea Ana Maria

Metamorfoza umana

Totul sta sub semnul vointei umane (Schopenhauer)…

Eu sunt o fiinţă normală şi nu mi s-a întâmplat nimic extraordinar până în prezent.

Am cunoscut oameni şi mai buni şi mai răi, fiecare cu povestea lui de viaţă.

Întâmplări triste sau fericite, simple sau complicate m-au marcat şi pe mine transformându-mă. În timp, interesant este că lumea lor ca oameni, de altfel ca şi a mea s-a schimbat. Li s-au schimbat ideile, principiile şi raţionamentele.

Azi m-am gândit la următoarea problema: oare de ce nu învăţăm din experienţa înaintaşilor noştri, a celor ce nu mai sunt?

De ce trebuie mai întâi să pierdem persoane dragi şi abia pe urmă să ne dorim să fi petrecut mai mult timp cu ele?

De ce trebuie să fim la un pas de moarte, pentru a fi mai responsabili cu viaţa noastră şi a celor din jur?

De ce abia dupa ce am distrus Pământu,l vrem să avem grijă de el?

Sau, de ce ajutăm doar dacă am fost ajutaţi, de ce respectăm doar dacă suntem respectaţi, de ce iubim doar daca suntem iubiţi?

De fapt, intrebarea cea mai importantă este: de ce aşteptăm să avem un motiv palpabil pentru a fi mai buni?  Poate pentru că am fost creaţi mult prea imperfecţ,i sau poate că acesta este doar un pretext al interesului meschin.

O oră cu un bătrân, o oră cu un bolnav, un covrig dat unui sărman, o hârtie pusă la locul potrivit nu este prea mult.

Cantacuz Alina

Miracolul vieţii

            Vântul foşneşte printre crengile aurite de bruma căzută de curând, pe când apa prinsă de pojghiţă de gheaţă îşi croieşte drum pentru a ieşi la suprafaţă.

Aerul în încălzire trezeşte la viaţă făpturile somnoroase şi dornice încă de lenevit.

E dimineaţă! Fiind spre sfârşitul iernii, natura e prinsă în amorţeală. Doar ciorile, nederanjate de răcoarea dimineţii şi de liniştea din jur, umblă cu băgare de seamă în căutare de hrană. Într-o scorbură, un vierme amorţit, şi el doarme liniştit neştiind ce-l aşteaptă. Într-o secundă, cioara l-a şi înhăţat, potolindu-şi foamea pentru moment.

Furnicile, puse la adăpost de pe timpul verii cu provizii şi cu lemne, stau liniştite lângă foc, ascultând melancolice cântecul greierului, pe care l-au primit alături de ele, nu doar pentru a trece mai uşor peste iarna cea grea, ci pentru a-l preţui pentru darul său: muzica. Între timp, căţeluşul Grivei şi prietenul lui de o viaţă, Nicolaie, s-au pus pe şotii: s-au apucat de scurmat în pământ, poate vor găsi ceva de jucat! Când mai să se lase păgubaşi, se iveşte din pământ greieraşul adăpostit de furnici.

Nu se ştie ce le-a spus, însă în câteva minute au şi reparat muşuroiul. Mulţumiţi de ei au şi dat din coadă, fericiţi căci au făcut o faptă bună.

Revenit în pământ, greieraşul primeşte admiraţia furnicilor pentru curajul de care a dat dovadă şi încep cu toţii să petreacă.

Cei doi prieteni pornesc la drum, poate, poate, vor găsi ceva interesant de făcut.

La câţiva paşi de ei văd un ghem de ace. Şturlubatic, căţeluşul neţinând cont de rugăminţile motanului se repede să-l arunce cu laba, dar vai lui! Se alege cu 3 ace în picior. Scheunând, dar ajutat de Nicolaie reuşeşte să-şi scoată acele. Apoi se duce să-şi ceară iertare de la ariciul pe care l-a deranjat. Imediat după aceea, durerea a şi dispărut.

Între timp se făcu seară! Natura amorţise din nou, iar cei doi prieteni ajunseseră acasă, unde fuseseră hrăniţi şi alintaţi de parinti!

În adâncul pământului petrecerea furnicilor continuă în acordurile chitarei greierului. Ariciul întâlnit în drum, de Grivei şi Nicolaie, ajunsese şi el în culcuşul său, la cei 3 pui, cărora le adusese de mâncare. Doar ciorile mai hoinăresc, zburând din copac în copac, şoptindu-şi întâmplări doar de ele ştiute.

Dar minune! Într-o scorbură de copac un viermişor îşi face apariţia! E puiul viermelui înghiţit de cioară! Mititel, îşi face loc prin scorbură şi dă peste un locuşor în care îşi întâlneşte rudele. Acum e fericit în inima copacului, dărâmat de toporulnemilos al pădurarului din apropiere. Acesta a avut nevoie de el pentru a face cuşcă celor doi prieteni: Grivei şi Nicolaie.

            Şi, astfel, noaptea liniştită îşi continuă drumul! Viaţa este un miracol!      

  

Sărbătoare

            Soarele arde cu putere! Culorile vii împânzesc cerul! Parcă albastrul se îmbină cu roşul emanat de macul din grădină şi formează un mov halucinant. Pe alocuri norii par a semăna cu o câmpie verde plină de flori multicolore ce stau a înflori, dar ezită datorită adierei vântului nestatornic.

În aer pluteşte un sentiment de bucurie! E sărbătoare!

Florile dansează mlădioase alături de fluturii jucăuşi şi plini de viaţă, albinele harnice au lăsat deoparte mierea. Acum aranjează mesele aşezate la umbra unui copac scorburos, pentru a le feri de razele soarelui, ce bucuros s-ar înfrupta din bucatele la care furnicuţele bucătărese au muncit din greu.

Fanfara e compusă din greieraşi îmbrăcaţi din straie de sărbătoare şi e condusă de cei doi mari artişti: cucul şi mierla, care cu vocile lor de aur dau tonul muzicii şi acompaniază fericiţi întreg recitalul.

Încet, încet se prind în joc şi buburuzele, alături de bondari, musculiţele alături de albine şi furnici, care şi-au terminat treaba.

Acum, toată natura e în sărbătoare! Petrecerea e în toi! Toate insectele cu mic cu mare serbează venirea verii, anotimpul care aduce căldură, ce pătrunde în sufletul fiecăruia, făcându-i mai buni, mai frumoşi, mai dornici de împliniri măreţe.

Visul

”- Bunico, trăieşti! Cât mă bucur să te revăd! Am crezut că m-ai părăsit, că ai plecat să locuieşti alături de îngeri!

Bunica îşi întinde mâna şi-mi mângâie părul, îmi zâmbeşte!”

Mă trezesc!

”- A fost doar un vis! Bunica nu mai e! Pentru o clipă am crezut că…”

Încep să plâng!

După puţin timp, îmi iau inima în dinţi şi ies afară! Totul, parcă e pustiu! Glasul suav al bunicii a dispărut, mişcările ei domoale, privirea ei blândă şi plină de înţeles, nu mai e!

Ce mă fac? Păşesc încet, pe pământul bătătorit. În minte îmi vin numeroase imagini, în care bunica mă ţinea în braţe şi mă alinta, rostindu-mi poveşti.

Plângând, mă lovesc de o buturugă şi ţip:

”- Bunico!”

Deodată simt un miros plăcut şi o adiere caldă. Mă ridic! Zâmbesc!

”- Mulţumesc, bunico!”

Aşadar, există, undeva, acolo sus, cineva care are grijă de mine!

 

Freamăt de codru

Frunze veştede cad pe pământul uscat,

Flori pier sub adierea unui vânt turbat!

Păsări pleacă spre văzduhul de nimeni umblat!

Doar codrul! A rămas trist şi nemişcat.

Şi parcă plânge de dor şi de jale,

Pentru culoarea ce şi-a schimbat-o în cale.

Din verde în maro, timpul rapid, neiertător,

Şi-a pus amprenta asupra codrului muritor.

În jur totu-i pustiu, tulburător!

Nici frunze, nici flori, doar….tăcere

Căci codrului frumoasa-i vârstă piere!

Încet, încet, tacit şi …. trecător!

Ploaia 

Afară plouă! Picăturile bat în geamurile casei asemeni unor pietre ce-şi caută locul de odihnă. Din când în când un fulger îşi face apariţia pe cer, prevestind vreme ploioasă de lungă durată. Copacii încărcaţi de greutatea picăturilor stau plecaţi aşteptând încetinirea ploii. Pe cărarea ce duce spre casă, noroiul îşi face apariţia, parcă dorind să acopere tot ce e în jur. Doar Azorel aleargă vesel de parcă ar fi soare şi nu invers. Probabil că s-a săturat de vremea frumoasă de până acum.

Un chip trist se arată la fereastră:

– Uf! Că tare plouă! În loc să zburd asemeni mieilor pe câmpie, aşa cum Azorel o face, deşi şi-a cam găsit un timp nepotrivit, eu stau şi mă uit lung…şi aştept!

Din camera alăturată se aude vocea suavă a mamei:

– Copilul mamei! Fii liniştit! În curând ploaia o să încetinească! şi apoi, pământul are nevoie de apă, pentru a se desfăta şi el de bucurie ştiind că este sursă de hranăpentru vieţuitoare.

– Dar, mamă! Eu! La mine nu se gândeşte ploaia! Ce crezi, nu s-ar bucura pământul să mă joc şi eu?

– Daa!

– Halal viaţă! spune înciudat copilul.

Mama vine în camera lui.

– Uite puişorul mamei, îţi voi povesti o mică istorioară şi vei uita de necazul pricinuit de ploaie. Acompaniate de fulgerele de afară şi de picăturile de ploaie, cuvintele mamei începură să pară a fi fermecate:

– Cică a fost odată, nu demult de acum şi se spune că ar fi locuit chiar în satul nostru, un om tare nemulţumit de viaţa lui. Fie că avea de toate, fie că nu, tot ce auzeai din gura lui era: ”Halal viaţă!”

Într-o zi de primăvară, pe cât era el de dezamăgit şi nemulţumit s-a apucat de plantat fasole în grădina din spatele casei. Şi a muncit el de dimineaţă până seara. Ce era drept, tot nemulţumit era, dar…

Ajuns acasă, serveşte masa, apoi se duce liniştit la fereastră. Pe cer parcă jucau stele de fericire, dar dintr-un colţ nori negri îşi făcură apariţia.

”-  Mâine am să plantez o bucată de teren cu cartofi!”

Nici nu apucă să termine de zis, că a şi început a ploua, a turna cu găleata, de ziceai că   s-au rupt cazanele Domnului pline cu apă!

” – Halal viaţă! S-a dus toată munca mea de azi!

Supărat, omul adormi, cu gândul că ploaia i-a făcut o nedreptate.

A doua zi de dimineaţă omul, neputând planta, făcu un hambar de toată frumuseţea, în care se gândi el că va pune roadele pământului la toamnă, căci el avea la margine de sat şi o bucată de pământ plantată cu porumb. Spre seară termină lucrul. Parcă în ciuda lui, se abătu asupra lanului o ploaie şi mai mare.

”- Halal de viaţa mea!”

Trecură 2-3 zile. Ploaia se oprise. Soarele îşi făcu apariţia cu razele sale, arzând totul în cale. Pământul începuse să crape, florile care îşi făcuseră sfioase apariţia, erau pe jumătate ofilite. Săteanul, între timp, îşi făcu treburile prin curte, prin grădină, plantându-şi morcovi, verdeaţă, toate necesare pentru ale gurii.

Toate bune şi frumoase, dar ploaia nu mai venea!

” – Halal viaţă! Când am avut nevoie de ploaie… iar acum nu…?

Seara făcându-şi apariţia, ţăranul ospătă şi se duse la culcare. Adoarmi şi în timpul nopţii visă un strop de ploaie spunându-i: ” Omule, tare nemulţumit ai fost, mai ales în serile trecute când am venit să ud munca ta, iar tu: Halal viaţă! Degeaba te-ai plâns, chiar şi azi, eu sunt dat cu un rost pe pământ, atunci a trebuit să ud seminţele plantate, pentru a-ţi putea procura hrana pentru a încolţi…dar tu!”

Se trezi omul speriat şi văzu că afară plouă. Zâmbi. A doua zi se duse în grădină. Zarzavaturile ieşiseră la suprafaţă. Omul îşi făcu cruce şi-şi zise în gândul său: ” Iartă-mă Doamne pentru gândul meu şi mulţumesc pentru viaţa dată, de acum o voi preţui. Cât de ploaie, ea într-adevăr are un rost.”

” – Mamă, dacă stau bine şi mă gândesc nu mă voi juca duminica asta, dar duminica viitoare voi alerga prin câmpul plin de flori ce vor ieşi datorită ploii de azi.”

” – Vezi! Aşa-i că ploaia e frumoasă?

” – Şi are o muzicalitate a ei!, zise băiatul care între timp ajunsese la fereastră şi privea ploaia ce se înteţea. Şi un miros aparte, căci pământul ars prinde un parfum de verdeaţă şi flori. Într-un colţ de geam o picătură de ploaie zâmbi sfios.

Saraiman Ioana

Extras de jurnal

Recitindu-mi jurnalele, îmi dau seama că eu, în esenţa mea nu m-am schimbat, ci doar imaginea mea în ochii celorlalţi şi…m-am schimbat în bine. Sunt o fire ce preferă singurătatea din cauză că m-am obişnuit cu ea, însă o detest la fel cum detest trădarea. Viaţa mi-a demonstrat de multe ori că trebuie să fiu singură, însă, fire încăpăţânată ce sunt, am luptat mereu degeaba, provocându-mi doar durere. Greşeala mea cea mai mare este că pentru mine orice contează şi tot din jurul meu mă afectează!

Situaţia mea, problemele care au tot venit şi au plecat mi-au lăsat amprenta asupra existenţei mele, fiecare lucruşor, oricât de banal, schimbându-mi înţelesul în ochii mei, dar mereu am gândit că Divinitatea are un plan cu fiecare dintre noi, deci, implicit cu mine şi fiecare încercare, fiecare obstacol ne este dat nu ca să ne facă mai slabi, ci dimpotrivă, pentru a deveni astfel, mai puternici.

Fiecare avem anumite vise, anumite dorinţe, însă cu toţii avem una singură mai puternică şi mai importantă decât toate celelalte şi dacă am sta să ne gândim bine, am observa că aceasta nu ţine de capacităţile noastre de a o îndeplini – este ceva mai presus de noi, ceva pentru suflet; pe toate celelalte le putem realiza dacă muncim şi ştim asta şi tocmai acest lucru e sarea şi piperul vieţii – tensiunea, aşteptarea şi investiţia atâtor speranţe şi credinţă că într-o zi…se va înfăptui şi minunea vieţii mele…şi atunci voi fi împlinită, mă voi simţi întregită. Trebuie să ne cerem dreptul la viaţă şi să luptăm din răsputeri pentru dreptul nostru de a fi şi să împlinim visele celor dragi nouă, acelea care nu coincid cu ale noastre. Anii vieţii noastre, ne par fără de sfârşit, dar nu este aşa. Trebuie să ne umplem fiecare zi cu bucurie, muncă şi prietenie, trebuie să ne gândim că milioane de oameni spun mereu:” O să vină şi vremea când am să fac asta – când o să am timp. Când o să am bani. Când am să ajung sus de tot” – şi poate vor avea şi timp şi bani şi vor ajunge bine, dar vârsta le va fi luat dorinţa ori puterea, aşa că trebuie să lăsăm deoparte teama de eşec pentru că din greşeli învăţăm, iar fără să încercăm nu căpătăm experienţă şi oricum nu degeaba se spune că tinereţea este vârsta când facem greşeli aşa că să nu ezităm să greşim, doar să nu ne compromitem pentru că suntem singura avere pe care o avem şi să încercăm să ne detaşăm ca să putem să râdem de noi înşine. Nimeni nu este perfect în sinea lui, dar perfecţiunea există – este acel standard la care vrem să ajungem şi dacă-l atingem…

Fiecare îşi stabileşte priorităţile şi principiile după care se ghidează. Eu, de exemplu, consider că iubirea este singurul lucru care ne mai poate înălţa într-o lume murdară, nebună şi în care domneşte haosul şi păcatul ajuns la rang de normalitate în societatea zilelor noastre.

Nu am vise prea siropoase, cu toate că mi-aş putea permite pentru că sunt conştientă cine sunt şi ştiu că aş merita, dar m-am săturat sa-mi fac iluzii şi nu cred că cer prea multe; sunt hotărâtă, ştiu ce vreau şi prefer să rămân în sfera realului şi să am certitudinea minunii mele şi a îndeplinirii misiunii mele; una din convingerile mele este că, la un moment dat, pentru toţi, 1 plus 1 va fi egal cu 1 şi că nimic nu este imposibil pentru acel ce consideră ca atare – putem fi nemuritori, iar cele mai importante lucruri sunt cele invizibile…totul se plăteşte în 2008 şi până acum şi de acum înainte, dar cât valorează un gând de-al cuiva către tine? Cât valorează grija cuiva, suferinţa sa la unison cu a ta? O lacrimă de-a lui? Este nepreţuită; de aceea nu trebuie să ne clădim fericirea făcându-i  pe alţii nefericiţi.

Un sfat: dă fără să ceri, fă o faptă bună necondiţionat şi dacă vrei să fii iubit, iubeşte

Nechifor Andrei Marian

“Da” ori “Nu”  uniformelor

În urma deciziilor Ministerului Educaţiei şi Cercetării, uniformele au fost introduse ca fiind obligatorii în şcolile româneşti. Care este, însă, percepţia noastră, a elevilor, asupra acestui lucru ?

Pentru cei care susţinem introducerea uniformelor în şcoli, un bun argument este faptul că ofera şanse egale tuturor elevilor. Astfel, diferenţa dintre cei care au posibilităţi materiale şi cei care, din păcate, nu au, se va reduce la rezultatele şcolare obţinute, şi nu la afişarea vestimentaţiei.

Un alt agument pro-uniforme este că, purtându-le, se evidenţiază apartenenţa la o şcoală. De asemenea, ele pot fi o metodă bună pentru a oferi siguranţa necesară comunitaţii şcolare, evitându-se infracţiunile.

Desigur, există şi aspecte negative în ceea ce priveşte purtarea uniformei. Un prim argument al nostru este că nu ne putem exprima o parte a personalităţii deoarece uniforma impune reguli stricte în domeniul îmbrăcămintei. Faptul că suntem toţi îmbrăcaţi la fel poate fi stresant, la un moment dat, pentru noi, adolescenţii.

În plus, uniformele nu sunt adaptate oricărui tip de vreme. Iarna, de exemplu, sacoul este prea subţire pentru temperaturile scăzute, în timp ce vara, el  este prea gros pentru căldura specifică.

Deşi există  şi vor exista păreri diferite, nu ne rămâne decât să ne conformăm deciziilor luate şi să purtam uniforma şcolii noastre cu mândrie.

Grădinariu Claudia

Baladă reală pentru Mama

Doamne, cât am suferit,

După Mama ce-a murit

C-am rămas tot singurea

Eu şi cu sora mea.

 

Mamă, de ce-ai plecat?

Singurele  ne-ai lăsat?

Am plâns mereu după tine

N-am încredere în mine!

 

Eu sunt sora cea mai mică

Ce-a ramas fără mămică

La vârsta de şase ani

Singură  printre duşmani.

 

Doamne, tu ne-ai ajutat

Pe Mama de ce-ai luat?

Şi-ai băgat-o în pământ,

Departe-n  negru mormânt?

C-ai luat măicuţa mea,

La o vârstă tinerea?

Nici 30 ani n-a avut…

Şi doi copii de crescut.

 

Doamne, Doamne, Doamne sfânt

Vreau să merg pe sub pământ

Să o văd pe Mama mea…

Ca să-i spun şi eu durerea.

 

C-am durere-n suflet mare

N-am în lume alinare

Şi cât plâng ,cât mi-e de greu

Ştie numai Dumnezeu.

 

Ce-aş  fi vrut si eu ca  Mama

Să-mi fie ca şi liana,

Pe ea  uşor să aburc

Drumu-n viaţa să apuc.

 

Dar dacă Domnul Dumnezeu

N-a dat cum am  vrut eu

Şi te-a luat de lângă  mine

Şi te-a dus în lumi străine.

 

Mamă, ce frumoasă  eşti,

Şi ştiu că de sus priveşti

Şi priveşti din  zări senine

Vrau să fii mândră de mine

 

Aşa cum sunt eu de tine!

 

Ursu Mirabela

Cine eşti cu adevărat?

Totul se întâmplă fără să ni se dea de veste. Doar destinul ştie ce se va petrece. Însă, pe el nu-l putem întreba ce va fi şi ce va urma. De vom muri, sau nu… Căci nu ştim unde se află… Dar, e simplu: se află în noi, căci noi suntem destinul, pe care orice am face nu-l putem schimba. Fiecare din noi e responsabil de viaţa sa. Singurii vinovaţi de necazurile pe care le avem suntem numai noi. Singurii fericiţi de împlinirile noastre suntem noi. Noi hotărâm ceea ce facem în viaţă. Noi şi nimeni altcineva. Viaţa are multe poteci. Noi trebuie să mergem doar pe una. Decizia e a noastră! Odată ce am mers pe acel drum nu ne mai putem întoarce. Chiar şi dacă acest drum este spre Moarte. De exemplu, drogurile sunt considerate de către cei care le consumă un medicament împotriva tristeţii. Însă, ele ne fac să fim de zece ori mai trişti decât eram înainte. Drogurile sunt o dovadă de grozăvie copilărească. Să arătăm lumii cât de tari suntem. Părerea mea este că nu o să fim mai grozavi când vom ajunge la spital în chinuri groaznice. Căci acolo ajung cei care consumă aşa-zisele minunăţii. Şi tortura va continua…

Nu vom putea scăpa de ele căci ne vor urmări peste tot. Şi, cel mai grav e că nimeni nu are leac pentru asta. Nu cred că are rost să sacrificăm munca părinţilor de-o viaţă, dragostea lor. Nu vrem să aruncăm la gunoi iluziile lor de a ne vedea oameni împliniţi. Noi plătim pentru acele droguri. Odată ce am intrat pe acel drum nu ne mai putem controla. Drogul pune stăpânire pe noi şi ne distruge lent, lent…şi sigur. Vom pierde tot ceea ce am reuşit să strângem într-o viaţă: respectul celorlalţi şi faptul că suntem oameni.

Dumnezeu nu ne-a trimis pe pământ pentru a ne vedea cum ne distrugem. Totul va cădea şi toate astea doar din cauza drogurilor. Nu cred că are rost să sacrificăm totul doar pentru câteva momente de fericire. Ar trebui să ne urmăm visele şi să mergem înainte cu capul sus. Întrebarea este: ”Cine eşti cu adevărat?”.

 Poate vom afla mai târziu!

Bârzu Roxana

Adolescenţa

Adolescenţa, vârsta de tranziţie dintre copilărie şi tinereţe, este  un subiect deseori discutat. Adolescenţii, de regulă, deşi sunt avizi de real, nu acceptă nici un fel de nuanţare a acestuia. Pentru ei totul trebuie spus direct, fără ocolişuri.

Adolescenţa este vârsta marilor nelinişti cerebrale în care căutăm răspunsuri, formulăm ipoteze, le înlăturăm şi o luăm de la capăt. Întreaga personalitate a adolescentului este trăită în lumea contradicţiilor. Uneori aceştia sunt stăpâniţi de obsesia scurgerii ireversibile a timpului: trăiesc totul la maxim, refuzând maturitatea şi supunerea la codurile de conduită socială.

În această perioadă adolescentul aproape că nu se poate înţelege cu el însuşi.

Adolescenţa este un adevărat război la care participăm cu toţii. În funcţie de poziţia noastră în această confruntare suntem viteji sau laşi. Viteji dacă suntem gata să acceptăm maturitatea cu tot ceea ce înseamnă ea responsabilitate şi laşi dacă nu suntem capabili de-a accepta toleranţa

şi necesitatea de a ne implica social.

Adolescenţii, sunt sfâşiaţi de melancolie, dar nerăbdători să se vadă cât mai repede  „eliberaţi” şi să înceapă „o adevărată viaţă”, deşi nu ştiu prea bine ce înseamnă asta.

În această perioadă  de cele mai multe ori apare acest „şi dacă” ce poate fi înlocuit cu „poate”.

Adolescenţa este o perioadă stăpânită  de  incertitudine. Foarte puţine lucruri le poţi vedea clar, fără neînţelesuri, fără substraturi, fără prea multe complicaţii. Adolescenţii dramatizează totul, se fac pe sine actori în propria piesă de teatru.

Mă întreb de multe ori cum ar fi fost adolescenţa dacă aş fi apucat-o pe alt drum?

Îmi amintesc cu nostalgie momentele când am fost pusă în situaţia de a alege!

Oare am ales bine?

Lungu Elena

Mamei

Mă-ntorc spre ce mi-e sfânt şi-aproape,

Că cine uită se destramă,

Cu roua spicului sub pleoape,

Spre chipul tău de aur, mamă.

Fiinţă mai scumpă, mai dragă şi mai sfântă de pe acest pământ, ca mama nu mai poate fi, căci tu, mamă, eşti flacăra vie a vieţii mele. E asemeni unei flori frumoase, dar nu o pot compara cu floarea, deoarece oricât de mult nu mi-ar bucura privirea, oricât de dulce nu i-ar fi mireasma, ea se ofileşte, iar mama rămâne mereu în mintea mea, ca o lacrimă sacră, ca un izvor cu apă sfântă. Nu pot scumpă mamă, să te compar cu stelele de pe bolta senină a cerului. O data cu dimineaţa ele dispar, iar sfatul tău cald şi dulce îl tăinuiesc adânc în sufletul meu, pentru a nu-l da uitării. Dacă ai fi o carte nu aş putea să ajung la căpătâiul tău.

Iubirea mea de frumos,de  adevăr, de Dumnezeu, toate izvorăsc din dragostea pentru tine, ce mi-ai crescut-o în sufletul meu, din teama de a nu-mi pierde iubirea.

Eşti frumoasă – şi chiar dacă timpul îţi lasă fire albe, nu poţi să-ţi pierzi farmecul, căci bunătatea ta cântă din privire, iar frumuseţea va dăinui în veac şi-n amintire mea.

Dacă ar trebui să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a sortit viaţă pe Pământ, atunci, ţie, mamă,  îţi mulţumesc că-i oferi sens acestei vieţi.

Trec anii, se scurg încet și-ţi răpesc timpul, îţi lăcrimează privirea de povara grea ce-o porţi pe umeri şi în suflet. Dar timpul nu-mi poate ascunde imaginea chipului tău, mamă, precum muntele nu poate umbri soarele.

Ai încărunţit, scumpa mea. Nu-ţi mai surâde chipul ca odinioară. Alături de tine am învăţat să trăiesc, să preţuiesc fiecare clipă din viaţă, dăruită de bunul Dumnezeu, ca şi cum ar fi ultima. M-ai îndrumat pe cel mai frumos şi mai sincer drum în viaţă. Îţi voi chema şi-ţi voi evoca  mereu povaţa, pentru a-l putea parcurge. Mi-ai fost şi-mi eşti mereu alături, la bine şi la greu, încercând să depăşim greutăţile, iar bucuriile mi le preschimbi în cânt. Povaţa ta mă va călăuzi prin templele întunecate ale vieţii. O iluzie a timpului ce e asemeni unui vis frumos, va rămâne în inima mea, o dorinţă pe care i-o pot împărtăşi bunului Dumnezeu, ca o rugăciune – să te ţină în viaţă şi să-ţi aline durerea din suflet. Prin toate vorbele dulci pe care le-aș spune să te alin, ţi-aş şopti un simplu „mulţumesc” pentru grija, darul şi durerea din suflet ce mi-ai purtat-o, un „iartă-mă” pentru fiecare fir alb din părul tău ce a încărunţit.

Se aşterne o plapumă în calea ta: bătrâneţea. Si nu pot face nimic, scumpă mamă, decât să te iubesc cu toată fiinţa mea, dăruindu-ţi toată căldura dragostei ce-o port în suflet pentru tine.

Lungu Ana-Maria

Ploaie de vară

Pe cer sunt nori cenuşii,

Iar ploaia picură pe frunza din vii.

Un tunet stingher a venit

Şi potopu-ndată a venit!

 

Afară plouă neîncetat ,

Iar stropi îndrazneţi

La pământ spicu-au culcat

Lăsând în urmă un covor măreţ

 Parfumul ploii cristaline,

Pe fereastră a intrat

Să mă-nbete de miresme

Să-mi dau seama că a încetat!

Pe cer sunt nori cenuşii,

Iar ploaia picură pe frunza din vii.

Un tunet stingher a trosnit

Şi potopu-ndată a venit!

Afară plouă neîncetat ,

Iar stropi îndrazneţi

La pământ spicu-au culcat

Lăsând în urmă un covor măreţ

 Parfumul ploii cristaline,

Pe fereastră a intrat

Să mă-nbete de miresme

Să-mi dau seama că a încetat!

Ionut Cobzaru

Cartea si filmul

La prima vedere, cartea şi filmul sunt la fel, aceeaşi poveste aceleaşi întâmplări, dar în momentul în care începem să cunoaştem mai  bine aceste 2 lumi, realizăm că sunt complet diferite.

           În primul rând în carte ni se descriu peisajele, iar nouă ne rămâne să ne imaginăm celelalte detalii.  În schimb filmul ne prezintă de cele mai multe ori o carte, dar aşa cum şi-o imaginează scenograful si regizorul. Autorul si regizorul sunt 2 persoane complet diferite care nu se folosesc de aceleaşi tehnici pentru a-şi crea produsul.

           Autorul se foloseste de descriere, figuri de stil, iar regizorul care are o munca mai uşoară are mai multe elemente cum ar fi costumele, mimica, decorul personajelor, tonalitatea vocii etc.

           Deci in concluzie regizorul, creatorul filmului este mai câştigat deoarece multe persoane din ziua de azi preferă să urmareasca un film decât să citească o carte şi are mai multe elemente pentru a crea o imagine cât mai clară a acţiunii. Deşi autorul şi regizorul tratează acelaşi subiect au merit,e dar diferite.

Tănase Cosmin

Timiditatea-un dezavantaj faţă de ceilalţi

În unele cazuri, timiditatea este un dezavantaj în faţa celorlalte persoane. Unii oameni nu reuşesc să se integreze în anumite grupuri, din cauza faptului că nu au îndeajuns îndrăzneala să poarte discuţii faţă în faţă cu celelalte persoane, considerând că vor împărtăşi păreri nepotrivite.

         Unele persoane care sunt timide nu reuşesc să se stăpânească şi încep să se înroşească, să tremure , sau să se bâlbâie în faţa altora. Un exemplu elocvent ar fi un elev timid care nu reuşeşte să se afirme în faţa profesorilor, chiar dacă stăpâneşte cunoştinţele necesare.

          Timiditatea diminuează comunicarea dintre persoane şi chiar poate distruge relaţiile care nu sunt foarte solide. Însă dacă timidul este susţinut de cineva care încearcă să îl ajute să scape de această trăsătură, arătându-i că a fi o persoană mai destinsă şi comunicativă reprezintă un avantaj important în viaţa de zi cu zi.

           Cel mai important lucru este acela că timiditatea se poate învinge, încercând treptat să discuţi cu cei din jur şi făcându-ţi mai mulţi prieteni. Ei te pot ajuta  în rezolvarea acestei probleme.

           Pentru a încerca să scapi de timiditate, trebuie găsit motivul care provoacă această stare de nesiguranţă. Cunoscând motivul poate reuşeşti să te corectezi.

Alexa Cosmina

Cititul

   Se spune că pentru a realiza un lucru ai nevoie de 1 % talent şi 99 % muncă.

   Talentul degeaba îl ai, dacă nu îl evideţiezi prin muncă. La fel şi inteligenţa, trebuie folosită! Succesul se bazează pe ceea ce lucrezi şi pe valoarea lucrului realizat.

   După muncă trebuie să vină şi relaxarea din timpul liber pentru a te elibera de lumea în care stresul, agitaţia şi aglomeraţia predomină. Pentru unii relaxarea constă în orice altă activitate decât cea precedentă, îmbinând astfel utilul cu plăcutul. Dar nu întotdeauna ceea ce este plăcut este şi relaxant! Există exemple în acest sens.

   Timpul liber poate cuprinde o serie de activităţi ca plimbatul în parc, vizionarea unui spectacol la televizor, la teatru sau la operă, lecturarea unei cărţi interesante, practicarea unui sport etc. După mine cititul este un lucru deopotrivă de util şi plăcut, dar rezultatul diferă de la o persoană la alta. Mie îmi dezvoltă vocabularul, capacitatea de a vorbi logic şi fluent şi îmi îmbogăţeşte cunoştinţele ştiinţifice şi literare. Unii oameni au un loc special unde citesc ( la birou, in pat, în grădină etc ), considerat un spaţiu al devenirii intelectuale şi modalităţi diferite de a citi.

  Cnsider cartea o fereastră spre altă lume cu alţi oameni şi alte experienţe. Când vreau să scap de realitate, cartea mă introduce intr-o altă lume, total diferită de cea în care trăiesc şi mă face să uit de problemele care mă frământă. Un om onest măcinat de greutăţi şi care vorbeşte mult despre el poate fi asemănat cu o carte deschisă, care se lasă uşor şi plăcut citită. Cititul este un sport intelectual sănătos care te dezvoltă intelectual şi nu are consecinţe negative. Oare de ce unii elevi încă nu l-au descoperit?

Curcă Maria

Destinul ne urmăreşte…

   Îmi plac excursiile! Ce-i drept nu m-am aşteptat ca prin ele să mi se schimbe viaţa.

La sfârşitul anului şcolar s-a organizat o excursie în Austria pentru elevii merituoşi.

   Viena m-a fascinat dintotdeauna din cărţi. Până în ziua plecării mi-am încărcat memoria cu o sumedenie de imagini despre acest oraş străvechi, luate de prin albume. Doream însă cu ardoare să le văd în realitate. În ziua plecării am ajuns pe jos, prima, la autocar adusă de bunica de la ţară. Colegii şi colegele de excursie soseau în maşini luxoase aduse de mămicile şi tăticii lor, eleganţi îmbrăcaţi şi siguri de ei. Mă gândeam atunci ce diferenţă există între oameni: eu cu modesta uniformă şcolară, cu paşaporul în care aveam doar câţiva euro luaţi din pensia de boală a tatei, în timp ce colegele de clasă, îmbrăcate ultraelegant, se laudă cu sutele sau miile de euro primiţi pentru cheltuieli. Si totuşi eu aveam cea mai mare medie din clasă!

   S-ar părea că îndestularea unui copil nu depinde de inteligenţa lui; sunt alte legi care ne guvernează existenţa. Drumul prin România şi Ungaria a fost obositor, dar interesant.

   La destinaţie am fost cazaţi la o pensiune micuţă ca de basm, retrasă într-un colţ de rai -o poieniţă în mijlocul pădurilor. După odihnă şi o plimbare printre munţii uriaşi ne-am revenit total din oboseala drumului. Cu aparatul foto împrumutat de dirigintă am făcut nenumărate poze de neuitat. Aveam ce să le arăt alor  mei la întoarcerea acasă!

Pentru sâmbătă ghidul ne anunţă că vom pleca la Linz.

   Oraşul m-a uimit prin sobrietatea locuitorilor, a maşinilor frumoase şi a clădirilor mari foarte îngrijite. Aglomeraţia de pe străzi, afişele colorate şi veselia unui grup indica o petrecere, un festival. La un moment dat atenţia mi-a fost atrasă de o statuie gigantă alături de care o doamnă privea insistent spre grupul nostru de lângă autocarul românesc.

   Atrasă ca un magnet de acea femeie mă apropii tot mai mult, însă  lumea începe să se învârtească în capul meu. Nu se poate! Seamănă atât de mult cu mama care ne-a părăsit în urmă cu cinci ani, când eram doar de-o şchiopă şi a plecat să lucreze în străinătate. Tot de-atunci nu a mai dat niciun semn de viaţă. Tata bolnav şi bunica s-au descurcat cum au putut cu noi cei cinci copii.

   Un timp ne rugam cu toţii pentru ea apoi tata i-a plătit slujbe preotului pentru odihna sufletului ei, fiind convins că a murit. Da, sigur era mama, tot frumoasă, însă cu fire albe în păr. În acel moment gândul meu se blocase  într-un cotlon ascuns al miilor de întrebări: de ce, cum, şi mai ales pentru ce s-a desprins de sânul familiei în care ne simţeam cu toţii în siguranţă şi atât de bine? Îmi fierbea sufletul…oare ne-a iubit vreodată…oare ne mai iubeşte? Credeam că după atâţia ani nu mă mai recunoşte, dar m-am înşelat. Cu paşi şoviăelnici s-a apropiat de mine. În momentul în care mi-a întins mâna îmi tremurau genunchi de parcă erau bătuţi de vânt, de ploi…de ani grei.

Ciudat! În acel vacarm al străzii se făcuse o oază de linişte în jur, ca la o înmormântare.

Lumea se uita la noi uimită. Mi-a luat mâna ca apucată de frig şi mi-a sărutat-o apoi m-a îmbrăţişat strâns, plângând. Fetiţa mea, fetiţa mea! În acel moment am simţit cum pânza neagră de păianjen în care fusesem închisă captivă atâţia ani se destrăma încet. În sfârşit!

Dumnezeu mi-a luminat calea, parcă visam. În seara aceea am vorbit mult cu ea, despre surori şi fraţi despre tata si bunica, despre  şcoală. După cinci ani în care nu am simţit căldura maternă, în care mi-a lipsit de pe buze cuvântul minunat MAMA, după cinci ani în care am învăţat să iert şi să mă rog pentru sufletul ei, iat-o acum în faţa mea, vie.

  Şi-or fi închipuit vreodată cei de-acasă că eu, mezina, o să mă întorc din excursie cu cel mai frumos cadou MAMA? A doua zi, în avionul de Bucureşti, ţinându-ne de mână, aşteptam cu nerăbdare aterizarea. Ce mai conta o excursie întreruptă când viaţa mi se schimbase brusc. Trăiam totul ca pe un vis minunat al Raiului.

-N-o să te mai părăsesc niciodata, scumpa mea! Sigur n-o să vă mai părăsesc!

Nu banul contează cel mai mult în viaţă! spuse într-un târziu.

În acel moment figura ei exprima deopotriva bucurie, tristeţe şi nelinişte.

 

Bianca Bolocan

Bucla timpului

Un deal, o vale,

Şi-un alt deal,

Îmi stau în cale

Până la lumina ce poate,

Va arunca norocul

Spre mine, agale.

O mare de oglinzi te-aşteaptă,

De te încumeţi să mă prinzi

Şi totuşi,

Dacă vrei neapărat

Să-l vezi pe Orfeu însuşi,

Al iadului-mpărat,

Va trebui să treci de mine,

Slujnicul lui neastâmpărat.

Nu zic că nu-mi place aici

În păcura eternă,

Dar vreau

Să am lumină,

Şi nici

Nu pot să văd o stea de-aici,

Căci, nici o luminiţă fină,

Nu trece

De al morţii bici.

Deşi, eu drumeţii tot fac,

Răsplata nu mai vine.

Orfeu e rece, crud,

Deci tac,

Căci, eu nu am curaj

Şi fac

Tot ce îmi vine.

Sunt vesel eu în sinea mea,

Dar inima mi-e tristă

Căci pentru mine iadul,

I-a morţii pistă.

 Al slugii mele gând e putred

Va face el ceva, prea rău,

Şi nu mă-ncumet,

Să gândesc

Că ţinta lui

Voi fi chiar eu

Îi simt durerea-n suflet,

Şi văd cum se revoltă,

Pot să aud departe

Al mamei sale plânset,

Şi totuţi blestemul,

Nu este pus de mine

De fapt nu ştiu cine a dat îndemnul,

Să-mi fie slugă

Şi casă să-i fie infernul.

Orfani

1.Copilul singur, migrează

În fiecare bucăţică mai goală de lume

Şi vede cum ceilalţi

Au tot.

Şi mamă, şi tată şi nume.

2. Orfanii copii ce sunt mai singuri ca vârful muntelui.

3. Ascunsă e durerea lor,

Mascată e sigurătatea,

Căci, pe rând ei mor

Şi nimeni din toată cetatea,

Nu plânge de dor.

4. Copii săraci şi fără lume,

Întoarceţi din zvâcniri pendulul!

Cu marea cea fără de spume

Spălaţi trecutul!

Şi rănile din suflet

Ştergeţi-le! Căci unde doare,

Va creşte-apoi o rană şi mai mare

Şi toată viaţa veţi purta

Povara unui soare,

Ce nu va lumina

Nici cât un fir de praf de stea.

Chemarea morţii…

Căminul, e-n faţa mea

Numai lumina focului mă mai atinge acum,

Căci totul fuge

De rănile mele sângerânde

Şi totul ştie că nu am fost al nimânui;

Să fiu iubit măcar de-un mic ceva.

Cu sufletul gol

Curcă Daniela

Sensul existenţei

A fost odată…sau poate nici nu a fost un simplu vis…poate încă există. Atunci răsărise soarele parcă pentru prima oară. Începea viaţa mea? Ochii nostalgici ai sufletului priveau focul, fără urme de mâhnire sau nepăsare. Fericirea domina întrutotul decalajul proprie-mi existenţe. Aburi cenuşii pluteau in jurul astrului, încercând să spulbere treptat seva neîndoielnică a nostalgiei. Mi s-a rezervat o copilărie cu zile însorite, un vis care se stinge în ecouri, ecouri de poveste. O poveste a unei inimi de copil, a doi ochi negri şi limpezi, scăldaţi în dragostea infinită a familiei – un cadru aparte înserat în farmecul unei vieţi ce tinde spre fantezie. Viaţa ce merită să fie trăită este cea pe care o trăim pentru alţi oameni, oemeni asemeni mie, un actor de pe scena vieţii, un joc divin al timpului. Aroma sa arhaică ne trezeşte şi ea vise, etern ascunse în închisoarea speranţei…

Dar lumea se naşte din propria-şi cenuşă şi dispare în flăcări, se stinge şi iar renaşte… Trăim astăzi ca ieri şi ca mâine, prinşi între albastrul dorinţelor şi verdele sinistru al pământului. Totuşi, nimic nu e întâmplător. Exist şi doresc să-mi ating ţelul: să nu irosesc nimic deoarece Cronos bate fiecare secundă. Să nu ofer timpului nici măcar o clipă fără a primi în schimb adevărata sa valoare. Sper că voi reuşi . Credinţa mă întăreşte.

Credinţa… adevărata percepere a lui Dumnzeu nu este cea a unui stăpân, ci a unui tată ce-şi iubeşte fii, chiar dacă uneoi aceştia nu-i înţeleg dragostea. Alţii cred că e absurd să-l nege pe Însuşi Mântuitorul. Dar dacă o fac îşi reneagă existenţa oscilatorie între „a fi” şi „a nu fi”. E nimicitor să mă gândesc la moarte, dar şi ea este o piesă de pe tabla de şah, poate chiar ultima…

Orice ar fi, viaţa continuă, omul se topeşte ca o iluzie într-un suflet, încercând să-şi creeze o poveste unică care nu presupune monotonii, ci dinamism.

^{Sufletul meu prinde aripi în căutare de noi orizonturi. Cândva am ales să fiu eu. Astăzi m-am regăsit, dar unde? Cu siguranţă în închinăciunea pe care îngerii o aduc stelelor, dragostea. Ea e o scânteie divină între noi, muritori în infinit, extaz în agonie… iubirea reprezintă inceputul unei perioade deosebite a vieţii mele, la care nici nu am visat… Am pornit pe labirintul unei excepţionale instituţii de învăţământ. Şcoala m-a învăţat înainte de toate a învăţa. Ştiu să-mi fiu propriul dascăl, cel mai dur şi mai aspru, care nu învaţă pentru şcoală. Viaţa presupune variate obstacole pe care le răzbatem cu siguranţă prin perseverenţă.}

Din idei, gânduri, cuvinte s-a născut un om, lumină şi umbră, care a învăţat să piardă, să câştige, să învingă, să se bucure, să mulţumească până va gasi o nouă pasiune, desigur.

Timpul nu se înclină în faţa frumuseţii, culorii şi luminii, continuându-şi drumul sarcastic, urmărind evoluţia imperceptibilă. De undeva din negura vremii poate chiar din adâncul mitologiei, o voce cunoscută va sparge tăcerea: „A fost odată…era parte din viaţa mea”

Sensul existenţei 

Noi suntem seminţe

Şi pământul e al nostru.

Îl putem străbate

Nu doar cu gândul,

Ci şi cu sufletul deschis

Pentru a ajunge-n Paradis.

Seminţei pentr a încolţi

Îi foloseşte-o picătură

Din apa vie-a lui Hristos –

Ne este tare de folos – …

Talantul de ţi l-ai primit

Nu-l îngropa,

Ci ia-l şi-l du spre-al folosi,

Să îţi faci viaţa mai usoară.

Nu-l încuia în cufărul de aşteptări

Că n-ai folos pe urma lui

Şi n-ai să dai răsplata Celui

Ce ţi l-a dat cu împrumut.

Chiar dacă mreje de păianjeni

Or să te-mpiedice s-o faci,

Tu taie-le cu ascuţişul

Şi dă valoare a tot ce ai.

Reculegere

~au apus în timp…~

Mă perind printre pietre,

Ruine reci de trecut,

Privesc printre aştri…

Mă aşteptaţi în apus.

E greu de crezut că timpul nu trece

Ci omul se naşte în timp

Şi se perindă ca frunza pe apă

Lăsând în urmă amintiri şi supin…

Amintiri pudrate cu zâmbet şi lacrimi

În care tristeţea nu a pătruns.

Mereu cu dragoste, cu un gând bun

V-aţi arătat la capăt de drum.

Acolo sus, oriunde aţi fi,

În inima mea sunteţi şi veţi fi vii.

Rămâneţi esenţa dărniciei,

De dragoste şi de credinţă vie.

Soarele a apus,

Dar s-au aprins stele…

E noapte senină.

 Coborâţi în visele mele…

Iluzie

Soarele mă chinuie,

Noaptea mă-nfioară,

Căldura lui mă topeşte,

Bezna ei mă orbeşte.

Eşti departe, dar totodată cu mine,

Nu te văd, dar îţi simt inima pulsând…

Mi-ai promis cândva că nu pleci niciodată,

Că nu voi şti ce e noaptea,

Că vom râde de neagra-i mătase,

Că nimeni nu ne va tulbura.

Era visul nostru.

Dar tu mi-ai răpit fericirea

Şi ai ascuns-o în praf…

În praful uitării.

Dar nu! Eu încă visez!

Visez la acele zile cu soare şi cântec…

                                                 Mă doare!

Cotia Roxana

Destin

 Să fii prins în vârtejul iubirii,

Să râzi şi să plângi în acelaşi timp

Înseamnă universul tău şi teama despărţirii

Se-ndreaptă spre tine! E cruntul destin.

Să fii prins în dansul iubirii,

Să mori şi să învii în acelaşi timp,

E universul tău, e totul pentru tine,

Dar clipa moare repede! E cruntul destin.

Să fii prins în haosul iubirii,

Să simţi că zbori apoi te prăbuşeşti,

E lumea ta, iar universul fericirii

Se-ndreaptă spre un crunt destin!

 

Dor de casa

Patru luni ce au trecut

Parc-au fost o veşnicie,

Este un dor de temut

Dar ce simt nimeni nu ştie.

Zi de zi, seară de seară

Mă gândesc numai la ei,

Chiar şi-atunci când ies afară

Tot la tovarăşii mei.

Mi-e aşa dor de casă,

De colegi, de şcoală chiar,

De profesorii ce-n clasă

Te-ntrebau ce n-ai habar.

Cel mai mare dor din lume

În sufletul meu se-aşează,

Dar un lucru vi-l pot spune:

Dor…de casă.

Suflet stins

O ploaie rece ca de toamnă

Îmi udă sufletul cel trist,

 Îmi îngheaţă chiar şi gândul,

Iar trupul e un labirint închis.

Uşor văd sufletul cum moare.

O ia pe calea propriului destin,

La fel ca picăturile de ploaie…

Există şi apoi se sting.

Sunt rătăcit în propria-mi tăcere,

Iar ochii mi se umplu de durere,

Cuvinte mii şi mii nedesluşite

Îmi zac acum în minte amorţite.

Privirea-i fixă, parcă-nlemnită.

S-a stins de mult a ei licărire.

Scânteia vieţii, cea  nepreţuită

Se-ndreaptă spre abis…la revedere!

La tine mă gândeam…

 În negrul profund al nopţii

Când cerul strălucea

Aproape-n pragul morţii

La tine mă gândeam…

Eşarfă de mătase-n zbor

Eu te asemuiam,

Şi vântul lui spre zare

La tine mă gândeam…

Privind cum timpul trece

Şi inima-mi e rece,

Tuşind cu-n gust amar

La tine mă gândeam…

Râzând şi de dorinţă

Să vad a ta fiinţă

Cu lacrimi reci plângeam,

La tine mă gândeam…

Ascultă

Ascultă, norii plâng

Şi vântul nu mai tace…

Tu mă priveşti… şi mie-mi trece-n gând

Să nu te las în pace.

Te chinui cu al meu zâmbet viu

Şi cu a mea privire-adâncă.

Tu mă priveşti şi mă întrebi de ştiu

Că ochii-mi negri-s aspri ca o stâncă.

Te fac să râzi

Şi buzele-ţi mă-ndeamnă spre visare.

Ascultă…norii plâng

Şi vântul se întețește tot mai tare!

Galben Oana

Timpul trece, amintirile rămân

Gândul mă duce în trecut şi îmi arată o fetiţă de zece ani micuţă şi speriată.

Era prima zi de şcoală în toamna anului 2002, iar fetiţa se afla şi ea în mulţimea de copii ce se îngrămădea în faţa colegiului „C. Negruzzi”.

Intrând în clădirea cu aspect de citadelă, micuţa era impresionată de mărimea acesteia şi îşi găsi un loc retras, lângă alţi copii la fel de speriaţi care urmau să fie noii ei colegi. După ce a vizitat puţin şcoala s-a îndreptat spre cămin unde avea să-şi petreacă următorii opt ani. Nu i-a fost greu să se acomodeze, deşi dorul de casă o mistuia, ca pe orice copil care pătrunde într-o lume total necunoscută. Însă optmismul şi voinţa acestei micuţe erau destul de puternice pentru a reuşi să treacă cu bine peste toate obstacolele ce i s-au ivit. Cu timpul, viaţa de internatist nu i s-a mai părut atât de grea, chiar devenea din ce în ce mai frumoasă, fiindcă ajunsese să cunoască multe persoane prietenoase şi cu suflet bun.

Anii au trecut, iar fata de la început nu mai era  micuţă, ci o adevărată adolescentă. Absolvise deja gimnaziul şi se afla acum în prima zi de şcoală a anului 2006. Se afla în faţa aceluiaşi liceu, dar nu i se mai părea acea clădire măreaţă ncunoscută. Era deja obişnuită şi se simţea ca acasă. Emoţiile nu mai erau chiar atât de mari ca prima dată când paşise în acest liceu, aproape o părăsiseră, deşi trebuia să pătrundă într-un nou colectiv de elevi. Fiind mai sociabilă şi înfruntându-şi timiditatea şi-a făcut mai mulţi prieteni pe care îi are şi în prezent.

Clasa a IX-a a trecut repede cu numeroase amintiri plăcute şi veni clasa a X-a. Micuţa de la început este acum o tânără în al doilea an de liceu ce-şi doreşte ca timpul să mai stea puţin în loc pentru a se bucura cât mai mult de liceu, perioada cea mai frumoasă din viaţa unui elev.

Mai sunt trei luni până îşi va face apariţia vacanţa mare ce va trece repede. Urmează  clasa a XI-a, apoi clasa  XII-a  după care  liceul va fi lăsat în urmă cu toate clipele plăcute petrecute de-a lungul a patru ani.

Spre dezamăgirea tuturor, nimeni nu poate opri trecerea rapidă a timpului pentru a ne bucura mai mult de viaţa de licean…

Cazacu Ludmila

Raspunsuri

Căutăm adesea răspunsuri…

            şi nu le găsim –

Ne întrebăm, ne torturăm

            Unii pe alţii cu

Nelămuririle pe care le avem.

Nemulţumiţi

Încercăm, ironic să sfidăm, ceea ce

Singuri constituim

Nu reuşim…

Şi-apoi zâmbim!

Unii dintre noi conştient ne minţim,

Cu o indiferenţă de invidiat!

Şi rămânem în starea asta de nepăsare

Învătăm să închidem ochii,

Să trecem cu vederea tot!

Tot, ce-ar putea să ne descurajeze

lâncezeala asta plăcută…devenită

un obicei cotidian…

Ţesem în jurul nostru un păinjiniş

În care ne acoperim realitatea

Şi iar zâmbim.

Devenim egoişti şi educăm pe alţii

Să devină la fel…

 

Încercăm să părem a fi ceea ce nu suntem

Politicoşi, nu măgulim

Cât de perfizi putem să fim?

Viaţa e uneori un mare circ

Şi noi, jonglorii ei nereuşiţi!

Sclipesc

Simt cum viaţa mi se scurge

            Alene prin vene

Văd chipuri. Lucesc şi sclipesc

            Cu durere.

Simt inima frântă-n

            mişcare…

Cad ruptă-n mii de bucăţi.

Cad simplu fără suflare.

Şi gânduri rămân agăţate

            de minte!

Iar eu mă aplec şi mai tare.

            Cuminte!

Văd resemnare; e bine – se cere

Căci nu mai suport atâta durere

Sau poate nu e de ajuns.

Mă mişc greu.

Îngheţ; nu e viaţă, e ceaţă.

Nu-i vară, nici iarnă, e toamnă.

Frumoasă şi tristă, duioasă

E legea naturii.

Cei slabi să se-ascundă.

Cei tari să-nfrunte orice furtună.

Eu cad…

Şi-ajung în sfârşit în

NEANT!

 CA FRUNZA CE VÂNTU-O RIDICĂ

 ÎNCHID ŞI DESCHID

APINRD ŞI IAR STING

ZÂMBESC ŞI IAR PLÂNG

PRIVESC ŞI ORBESC

ASCULT ŞI N-ASCULT

RESPIR ŞI MĂ-NĂDUŞ

PRIN CURAJ ŞI PRIN FRICĂ

EU TREMUR, TU TREMURI,

            Ca frunza ce vântu-o ridică!

 

Andrei Gazea

S.O.S – VIOLENŢA!

            Nu este zi în care să nu auzim o ştire despre violenţă! Să fie ăsta un nou mod de viaţă? şi dacă e aşa…ne va fi bine? Sunt întrebări retorice, din păcate, care dau de lucru specialiştilor: psihologi, medici, statisticieni…şi atât! Fiecare se străduieşte să interpreteze cât mai corect fenomenul, să-l aşeze în cifre…şi să caute potenţialii vinovaţi…

            Şcoala a devenit locul cel mai propice pentru manifestările de acest fel! Aflată în pericolul de a se tranforma într-un ring de box, instituţia menită să ofere pe lângă informaţie şi modele de viaţă se află într-un mare impas….Poate ea singură să rezolve această problemă?

            De cele mai multe ori personajele scenelor de violenţă sunt adolescenţi, sau, mai grav, copii! Ca exponent al acestei generaţii încerc să înţeleg şi să-mi explic de ce tot mai mulţi tineri din jurul meu aleg acest mod de…”afirmare”!

            Cred că familia are sarcina cea mai dificilă în acest sens…Adulţii trebuie să ne fie modele…Dar în ultimul timp, adulţii din jurul nostru, părinţi, profesori par mult mai preocupaţi de…ziua de mâine, de plata facturilor, a cifrelor de afaceri…decât de proprii copii! Societatea în ansamblu nu mai are un sistem de valori aşezat! Se vorbeşte de principii, toleranţă, blândeţe, dar tot mai puţini sunt dispuşi să-şi dea din timpul lor câteva minute pentru cel de lângă el…Sunt tineri care s-au înstrăinat de proprii părinţi, fie că aceştia sunt plecaţi la muncă în străinătate, fie că au un program foarte încărcat la serviciu şi consideră suficient să lase în locul unui sandvici…o bancnotă! Comunicăm pe mail, pe messenger, prin SMS…şi-n cel mai fericit caz, vorbim la telefon! Îmbrăţişările, zâmbetele au devenit…”patetice” şi demodate! Boala instalată deja e….ereditară! Adulţii din jurul nostru au cronicizat-o! Noi cu cine să vorbim? Cui să răspundem dacă nu ne întreabă nimeni…ce-ai mai făcut azi? Cum ţi-a mers la şcoală? Ce face prietena ta? Ce faci după-amiază? şi atunci…cauţi metode ”moderne” de petrecere a timpului…

            Dacă alegi spaţiul…domestic şi deschizi televizorul găseşti o largă paletă de oferte, care de care mai…educative! Jurnalele de ştiri dacă nu au sânge nu au audienţă, politicienii se înjură pentru a creşte în sondaje, emisiunile de divertisment au limbaj ”colorat” pentru a atrage, filmele sunt de groază pentru a…capta…şi lista poate continua.

            Alegi un meci de fotbal pe stadion? Eşti curajos! Trebuie să fii pregătit pentru…fumigene, scaune rupte, gaze lacrimogene şi urmăriri între galerii şi jandarmi!

            Calculatorul şi internetul ar fi…ultima salvare! Dar…întâmplător dai de un joc în care…poţi avea şapte vieţi, poţi omorî şi poţi fi omorât de ”n” ori şi astfel uiţi uşor de experienţa vieţii reale…şcoala devine ”O lume dispărută”… colegii şi profesorii devin…”Spioanele” şi, în general, familia e un fel de ”Marsupilanii” (titlurile citate sunt ale celor mai  violente…desene animate pentru copii!) Renunţi şi cauţi…altceva!

            Te duci la un suc cu prietenii! Dar tu bei suc? Te ironizează amicul tău cel mai bun în faţa fetei pe care vrei s-o cucereşti…Nu fumezi? şi el îţi adusese să încerci….o iarbă! Ce poţi face? Simulezi că-ţi sună telefonul şi trebuie să pleci…sau devii ”bărbat” şi accepţi…”regulile” grupului…de prieteni? Grea decizie!

            Cu greu…te hotărăşti să pleci. Te întorci acasă…cu o Cola şi câteva pungi de cipsuri. Părinţii n-au ajuns încă…sau se ceartă…După un somn agitat…te ridici cu greu din pat…şi mergi la şcoală.

            Schimbi impresii despre programele urmărite, afli ce adidass ”beton” îţi poţi cumpăra de pe net…dacă faci rost de câteva milioane, faci mişto de profa îmbrăcată de la second hand şi te enervează dascălul care…vrea cinci minute să explice lecţia…

            În pauză cauţi vreo scenă deocheată sau violentă, poate o filmezi cu mobilul şi-o dai la ştiri…Poţi fi vedetă!

            Şi-aşa te simţi valorizat! Cineva realizează că tu exişti…şi nu te mai simţi frustrat…Cuiva îi pasă de tine!

            Până la urmă asta e problema noastră…Nebăgaţi înseamă, abandonaţi în vâltoarea vieţii fără un colac de salvare…ne răzbunăm pe cei ce ne reduc la cifre şi statistici…Poate inconştient…Poate din instinct…şi nu e exclus ca peste zece ani…să ne vedem copii la televizor cum îşi ameninţă dascălii cu armele…

            Şi atunci pactul pentru educaţie şi pachetul de legi vor fi înlocuite cu…. decretarea STĂRII DE URGENȚĂ!!!!     

Este benefică sau nu utilizarea calculatoarelor?

Cotiuga Alexandru

   Calculatoarele    

Utilizarea calculatoarelor, în ziua de azi, este larg răspândită, întrucât acestea au invadat fiecare aspect al vieţii cotidiene. În ce fel ne afectează ele viaţa? Este prezenţa lor un beneficiu?

         În primul rând, acestea sunt extrem de folositoare în educaţie . Şcolile care permit elevilor să aibă acces la calculatoare,le oferă mari avantaje în construirea unui viitor plin de oportunităţi. De asemenea,ei sunt capabili să folosească computerul,bazele de date şi Internetul pentru a-şi găsi informaţii dintr-o gamă largă de subiecte ce-i vor ajuta la studii.

       Mai mult,tehnologia calculatoarelor a îmbunătăţit în mod evident, industria, majoritatea instrumentelor moderne şi a maşinăriilor,acestea fiind proiectate cu ajutorul unor sisteme computerizate şi a roboţilor.

       În ciuda faptului că de-a lungul timpului viaţa noastră a devenit din ce în ce mai bună datorita marilor îmbunătăţiri tehnologice, exista oameni care sunt convinşi că utilizarea calculatoarelor le-a adus foarte puţine beneficii şi tind să creadă că le-ar fi fost mult mai bine fără ele.

       Aşadar,calculatoarele ne-au influenţat vieţile in bine (unora,in rău) si atât timp cât vor continua să existe şi să se dezvolte,ne vor afecta modul de viaţa,indiferent de voinţa noastră.

       Aşa că…mai bine le-am accepta!

Scutăraşu Marius Daniel

Telefoanele mobile : o adevărată problemă umană

Toţi au un telefon mobil. Când fiecare dintre noi cumpără unul, se gândeşte prima dată: “Nu voi mai avea probleme deloc, îmi voi economisi timpul mulţumită unui simplu apel care mă va ajuta să ştiu unde sunt prietenii mei.”

           Unul dintre avantajele telefonului mobil este că au o mărime convenabilă, este uşor de folosit şi are o listă de funcţii de care ai nevoie. Principalul avantaj este că poţi găsi persoana de care ai nevoie foarte rapid , fără să te deplasezi , doar sunând-o.

           Telefonul mobil îţi oferă procentul cel mai mare de intimitate; înseamna că nimeni nu va şti cine te sună sau ce fel de mesaje ai primit. Este discret şi personal. Poţi să suni, să trimiţi mesaje oricând vrei sau oriunde , fie că te afli în autobuz, în magazin,acasă sau în excursie. Telefonul mobil poate înlocui timpul când eşti plictisit cu momente interesante şi folositoare; de exemplu, dacă mobilul are radio poţi să asculţi muzică in autobuz, cele mai noi ştiri sau ultimele hituri.

           O camera foto a telefonului te poate ajuta când nu o ai pe cea obişnuită la tine,dar te-ai întâlnit cu un vechi prieten şi ţi-ai dori să păstrezi o amintire prin intermediul unei fotografii. Un alt aspect favorabil este că ai putea avea uneori nevoie de o alarmă, un calculator, un calendar sau jocuri diverse pentru timpul liber.

           Toate aceste argumente sunt pozitive. Dar care sunt aspectele negative ale telefonului? Personal, eu cred că mobilul poate fi cel mai periculos duşman pentru sănătatea mea, pentru că emană o doză mare de radiaţii atunci când funcţionează. Consecinţele poluării atmosferice se pot observa în 20-50 de ani, dar consecinţele folosirii telefonului se pot observa doar vorbind zece minute pe zi, fiind un motiv serios de a face cancer în 10-15 ani.

            Din păcate , oamenii nu realizează că sănătatea lor este cel mai important lucru, şi din cauza înaltei tehnologii o pot pierde si va fi prea târziu pentru a mai schimba ceva.

Luminiţa Luca

Parfum, culoare, zâmbet

În umbra timpului trecut

Timpul e vechi şi rece…

Un cânt eu stau şi-ascult,

Tristeţea să mi-o-nece.

M-atinge palma unui vânt

Dar totu-i temporar…

Păşind pe-acest pământ,

Omul e singur şi bizar.

Dar lumea se mai schimbă.

Totul devine viu…

Parfum, culoare, zâmbet,

Nimic nu e pustiu.

Bordeianu Maria Andreea

Primăvara

 Suntem la începutul lui martie. Soarele nu prea poate să îşi arate razele. Iarna nu îl lasă căci vrea să mai domnească peste ţinuturi. Cu toate acestea, au mai rămas doar câteva petice de zăpadă. Fiind încă rece, un petic de zăpadă se roagă să fie şi mâine frig. Aproape este de moarte căci culoarea lui este cenuşie, iar încetul cu încetul puterile îi slăbesc. Doar un miracol l-ar putea salva.

Zâna Primăverii văzând acestea este foarte bucuroasă şi se pregăteşte să îşi adune toate forţele pentru a câştiga bătălia. La rugăminţile peticului de zăpadă vine şi seara. Dar a doua zi o rază îşi face loc printre nori şi ajunge la el. Cu lacrimi în ochi peticul de zăpadă lasă loc Primăverii. Au mai rămas câteva petice de zăpadă, dar în final şi acestea mor, însă cu speranţa că la anul vor reveni la viaţă.  Iată că Zâna Primăverii a câştigat bătălia cu Crăiasa Zăpezii!

Un ghiocel răsare pentru a arăta că natura prinde din nou viaţă. Încep să iasă câteva fire de iarbă, iar cerul e acoperit de stoluri de păsări. Câteva păsări se aşează pe crengile copacilor şi încep să cânte pentru a înveseli atmosfera. La cântul lor iarba iese mai repede de sub pământul dur şi rece care în curând trebuie să se încălzească. Norii pleacă şi cerul devine senin ca un cristal. Soarele trimite mingi de foc pe pământ iar Zâna este foarte bucuroasă.

Ce bine e că a venit primăvara!

Mihai Petrică Cătălin

Primăvara 

Primăvara a sosit

Soarele a ieşit

Păsărele sunt în zbor

Cântă vesele de zor

Soarele puternic bate

Pe pământul înbătător

Totu-n jur este-nflorit

Ca în basme de-adormit.

Venirea primăverii

Ghiocelul înfloreşte

Primăvara o vesteşte

Pe câmpii sunt numai flori

Cu miros îmbătător

Păsărele se văd în zare

Care vin voioase pe la noi

Păsărele vesel cântă

Pe la noi iar au venit.

Bucuria mamei

   Era o zi de primăvară frumoasă.Cristi şi Alin au mers pe pajiştea de lângă pădure să se joace.Acolo era un câmp cu flori muticolore .

  Ei s-au jucat până seara târziu, dar înainte să meargă acasă au cules mamei lor un buchet mare de flori.

  Mama  s-a bucurat  că are nişte copii foarte buni şi cuminţi.

Păsărica

    Era toamnă.Păsărelele mergeau spre ţările calde.Doar o păsărică care era obosită a coborât pe pământ.

   Dintr-un tufiş au ieşit trei căţei mari şi turbaţi.Atunci pasărea a încercat să scape dar căţeii au apucat-o de aipioară şi picioruş.Vânătorul care a ieşit din pădure văzu ce s-a întâmplat scoase puşca şi omorî câinii.El luă pasărea şi o duse la casa lui.Fiul pădurarului luă pasărea şi îi pansă aripioara şi picioruşul.

  După câteva săptămâni pasărea îşi reveni şi se putea bucura.Veni şi primăvara copacii înfloreau şi florile ieşeau.Păsările călătoare s-au întors şi păsărica era foarte fericită.Băiatul a fost trist după păsărică, dar i-a trecut repede deoarece pasărea venea în vizită.

  Cred că şi în ziua de astăzi pasărea îl vizitează pe acel băiat.

Marcu Alexandru

 Primăvara

 Primăvara a venit

Sunt aşa de fericit!…..

Ai venit peste câmpii

Ca să bucure mulţi copii

Florile au înflorit

Păsările au venit

Din nou soarele a ieşit
Primăvară ai venit!

Pârţac Mădălina

Floricica

Floricică albăstrică tare, tare mititică

Frumuşică şi deşteaptă

Vino la toţi şi ne-arată

Cum e să fii floricică, atunci când eşti mititică

Floare de câmpie,

Dulce floare vie

Floare încântătoare, cine ştie oare?

Mâine poate eşti mai mare

Mândră floare încântătoare.

Lada cu lacătul ruginit…

 Era o zi de vară, iar eu de plictiseală m-am hotărât să mă urc în pod pentru a sta puţin la răcoare.

    Când am intrat în podul cel întunecat zăresc deodată o ladă cu un lacăt foarte mare care pănă acum nu s-a aflat în acel loc.

   Mă apropii de ladă şi văd că lacătul era ruginit, încerc să o dechid şi într-un final reuşesc.

   Acolo în ladă se aflau o mulţime de bijuterii de la care nu  îţi venea să îţi iei ochii,dar când le-am scos pentru a-mi închipui că sunt o prinţesă  având toate acestea pe la gât, pe la mâini şi pe la degete, iar la sfârşit am văzut o scrisoare în care era un blestem asupra căruia va purta aceste bijuterii.Le-am dat pe toate jos  imediat, am coborât şi nu am mai spus nimănui despre această întâmplare.

Tătaru Gheorghiţă

Primăvara

Primele raze ale soarelui

Strălucesc topind zăpezi

Ghioceii răsăriţi

Bucheţele să găsiţi

Câmpurile bucuroase

 Îşi iau florile în braţe

Şi cu ele împreună

Lasă culorile în urmă

Păsările vin în zare

Ciripind voios voios

Transformînd câmpiile

Într-un glas de ciocârlie.

Panţiruc Andreea

Căţelul

Căţelul este un animal blând .El mai este numit şi prietenul omului cel credincios .Ochii lui calzi şi cuminţi par că vor să-ţi spună ceva .Blăniţa lui moale,catifelată şi pufoasă te face să-l mângâi .El are nasul umed şi negru ca tăciunele.

Un căţel, când are un stăpân, sare cu lăbuţele pe el ca şi cum i-ar spune „Bine ai venit acasă!”.Astfel ,căţelul este  foarte  iubitor faţă de stăpân .Cei doi prieteni,când se întâlnesc ,sunt de nedespărţit,merg la plimbare şi se joacă.

Unii oameni văd căţelul ca o fiara agresivă .Ei bine,nu este aşa,cei miloşi îl văd ca pe un bun amic.

Căţelul este foarte drăguţ atunci când este mic,dar şi când este mare .Când este mic,el pare un ghem de blană pufos şi cu lăbuţele mici .Căţelul este foarte inteligent .Când stăpânul are nevoie de ajutor,câinele simte pericolul şi-l salvează de cele mai multe ori.

Câinele este pentru mine un adevărat prieten credincios.

Geanina Constantinescu

Cu săniuţa

            Este o zi de iarnă. Ninge cu fulgi de catifea din cerul înalt. Fulgii se joacă de-a prinselea prin aer. Ei plutesc şi zboară ca nişte fluturi uşori, jucăuşi şi sclipitori.

            Oraşul este învăluit în fluturarea albă şi luminoasă.

            Eu, după ce mi-am făcut temele, mi-am luat săniuţa şi am pornit spre costişă. Acolo le-am întâlnit pe colegele mele: Corina, Iulia şi Laura. Trăgeau săniile după ele şi chiuiau de bucurie.

            Am pornit toate cu săniuţele la vale, într-o pulbere de zăpadă. Obrajii noştrii roşii ca macii şi din ochi parcă ne iese scântei. Dar suntem veseli. Strigăm, zburăm, chicotim.

            Săniuţa Iuliei se răstoarnă în omătul moale. Celelalte săniuţe se rostogolesc peste ea. Totul se petrece atât de repede, încât nu aveam timp să ne speriem.

            – Te-ai lovit! o întreb pe Iulia.

            – Nu! Îmi răspunse ea, scuturându-se de zăpadă.

            Urcăm din nou dealul şi ne pregătim să alunecăm iar la vale.

            Omul de zăpadă, îmbrăcat în straiul alb, sub bolta crengilor cu flori albe de nea, ne strigă şi ne aşteaptă să ne jucăm cu el:

            – Pe mine m-aţi uitat? Apoi surâse în barba lui de unchiaş şi ocrotitor.

            – Nu te-am uitat. Venim îndată să ne jucăm cu tine!

            Ne-am apropiat de el şi i-am  legat mai bine fularul în jurul gâtului.

            Joacca noastră a continuat până seara, când vântul s-a înteţit şi peste oraş a început să ningă agale. Cu obrajii imbujoraţi şi feţele zâmbitoare am pornit spre casă.

            Noaptea începea să-şi aprindă una câte una luminile deasupra oraşului înzăpezit să vântul începea să cânte hoinar din chitară pe struna sârmelor de telegraf.

Diana Toma

Iarna

 Iarna, a apărut

Cu fulgi de zăpadă

Care strălucesc pe pământ

Ca o, plapumă, albă

Zăpada, e aşezată,

Copii cu sănii

Se urcă la deal

Şi ajung în vale pe zăpadă moale.

Fulguşor de gheaţă

Te-ai aşezat la fereastră

La mine pe geam

Să vorbim cu drag

Primăvara

Primăvara, a venit,

Tot în jur e înverzit

Primăvara, este bună,

Este frumoasă şi călduroasă

Copilaşii, drăgălaşii,

Fug pe lunci şi pe imaş

După fluturi ca să-i prindă,

Bucuria, nemaipomenită

Floricele, colorate

Ies prin frunzele uscate

Ghiocei, şi viorele,

Bine au venit şi ele

Diana Toma

Toamna

Toamna, cea bogată,

S-a întors la noi,

Cu daruri încărcată,

Şi cu fructe moi!

Toamnă, iubita

Bine-mi, pare, să te văd

Tu eşti cea mai, îndrăgită,

Că eşti smerită!

Oamenii pe câmpuri

Strâng din tot pămâtul

Tot ce au muncit

Vara, pe merit

Rău, îmi pare, vei pleca

Dar noi ne vom mai vedea

Şi la anul

Pa-a-a!

Vara  

Vara, a sosit

Şi a stăpânit

Ţara, nostră dragă

Soarele, iubit

După nori s-ascunde

Să nu fie văzut

De către lume

Afară-i cald,

Soarele, arde pe bolta senină,

Care de-asemeni trimite, lumină

Visul meu

După o zi de joacă s-a lăsat seara. Stelele şi luna au apărut pe bolta albastră. După ce m-am spălat şi am mâncat am plecat în dormitor. După câteva clipe pleoapele mi s-au îngreunat şi somnul lin m-a cuprins.

            Deodată am ajuns într-un loc verde, minunat cu multe flori şi păsări care cântau diferite melodii. Acolo m-am întâlnit şi cu alţi copii care se jucau. Plimbându-ne prin acea poiană am auzit un suspin care cerea ajutor. Ne-am îndreptat spre acel loc. Mare mi-a fost mirarea când am văzut un pui de căprioară prins într-o capcană.

            Atunci el ne-a rugat:

– Ajutaţi-mă copii, că sunt rănit!

– Stai liniştit şi nu te mai zbate, că strig după ajutor.

            Repede am strigat la prietenii mei să aducă mica trusă de prim ajutor. Până ce au venit ei, eu am desfăcut cu grijă capcana care i-a făcut o rană adâncă şi dureroasă la picior, apoi am căutat prin trusă ceva praf contra infecţiei şi am bandajat-o cu mare grijă, încercând s-o ridicăm.

– Nu mă ridicaţi copii, că mă doare rău piciorul!

– Nu-ţi face griji, va trece repede şi te vei duce să-ţi cauţi mama. Am stat mereu în preajma lui şi el a pus capul în braţele mele. Eu am început al mângâia, iar ceilalţi i-au adus apă şi mâncare. După ce l-am hrănit, parcă a făcut câţiva paşi, se ridica apoi a început chiar să alerge jucându-se cu noi. Când i-am văzut rana era vindecată. După câteva momente de joacă el se opri brusc şi ne-a spus:

– Vă mulţumesc copii pentru că mi-aţi salvat viaţa, dacă nu eraţi voi aş fi murit.

– Ne pare bine că am putut salva o viaţă.

– Îmi parea rău că voi pleca, dar trebuie sa-mi caut mama, că o fi îngrijorată pentru mine.

– Mergi cu bine şi să fii atent pe unde mergi şi să nu te desparţi prea mult de mama ta când o găseşti.

            Se duse spre pădure, mai întoarse apoi capul spre noi în semn de mulţumire. Privindu-l cum fuge ochii îmi jucau în lacrimi şi unul dintre prieteni m-a strigat:

– Ioana, Ioana!

            Cu ochii înlăcrimaţi şi uitându-mă după el nu răspundeam la nume, dar totuşi continuă să mă strige. Deodată m-am sculat şi lângă patul meu era mama care încerca să mă trezească să plec la şcoală.

            În acel moment mi-am dat seama că a fost doar un vis.

Mihăiţă Sandu

Primăvara

A venit primăvara!

            Vântul nu mai biciuie aşa de tare ca iarna trecută.

            Prin aer se simte un parfum al florilor de primăvară.

            Totul este proaspăt. Soarele care abia se zărea în timpul iernii, acum străluceşte din ce în ce mai tare.

            Chiar dacă dimineţile şi serile sunt încă reci, totuşi copacii au început să înmugurească.

            Pe măsură ce vremea va deveni mai caldă ei vor înflori.

            Toporaşii, viorelele şi steluţele umple văile şi dealurie, formând covoraşe multicolore.

            Sosind primăvara o căldură mângâie întreaga natură.

            Ghioceii parfumaţi şi imaculaţi vestesc primăvara sunând din clopoţeii lor plăpânzi plecaţi spre pământul de catifea.

            Roiuri jucâuşe de fluturi şi albine care parcă se joacă prin văzduh.

            Bun venit primăvară!

Toamna

            A sosit toamna, îmbrăcând pădurile în nuanţe de maro şi galben, umplând livezile şi câmpiile cu roade bogate.

            Păsările călătoare se adună în cârduri şi zboară, pregătindu-se pentru o plecare în ţările calde. Afară plouă fără încetare.

            Zilele sunt mai scurte, dimineţile sunt mai răcoroase, iar soarele nu mai străluceşte atât de tare.

            Oamenii ies bucuroşi, pe câmpuri şi în livezi pentru a aduna roadele toamnei.

            Ei au muncit din greu încă din primăvară pentru a avea roade bogate.

            Toamna este şi o lună gospodină care ne umple beciurile cu legume şi fructe.

            Copii aleargă prin livezi printre coşurile pline cu fructe coapte.

            În acest anotimp începe şcoala.

            Copii vor primi cărţi noi din care vor avea ce învăţa.

Karina Constantinescu

 Vacanța de vară

Este o dimineaţă plăcută de vară. Soarele s-a ivit strălucitor de prospeţime, de tinereţe, înălţându-se biruitor în seninătatea cerului.

            Cu paşi vioi mă îndrept spre şcoală. Cele patru ore s-au scurs ca gândul şi iată: clinchetul cristalin al clopoţelului anunţă sosirea mult aşteptatei vacanţe de vară. Bucuria era nesfârşită. Aveam în faţă aproape trei luni de zile pe care puteam să le dau curs după gustul meu.

            Primele zile le-am petrecut la bunici colindând pădurea din apropiere şi privind florile ale căror miresme scăldau ca întrun abur copacii drepţi ca lumânarea. Prietenă de drum îmi era Mădălina, o căţeluşă veselă şi jucăuşă.

            Au urmat apoi zilele de neuitat petrecute la marea cu nisipul fin şi argintiu şi valurile înspumate, care mă acopereau uneori. În fiecare seară ne plimbam pe faleză, urmărind zborul pescăruşilor şi ascultând vuietul mării, asemănător cu o poveste nedesluşită încă.

            M-au încântat mult spectacolele vizionate şi leagănele în care aveam un loc zilnic.

            Luna august am petrecut-o mai mult acasă, citind poveştile, rezolvând câte o problemă la matematică, sau urmărind la televizor emisiuni pentru copii.

            În ultimele zile m-am jucat mult, luându-mi parcă rămas bun de la vacanţă, dar salutând cu fruntea sus noul an şcolar, pentru care promit mai mult!

Roşcan Gabi

Încă nu ai văzut nimic

     Este o zi frumoasă şi însorită.Soarele îşi revarsă razele lui peste florile multicolore şi înmiresmate şi peste iarba verde.

   Era o zi normală până  când un băiat pe nume Ben sparge legătura dintre realitate şi ficţiune, astfel, transformând lumea în oameni care printr-un singur semn apărea ce gândeau ei.

     În urma acestei întâmplări oamenii îşi imaginau monştri care au scăpat de sub control atacând fiecare oraş.

   Un geniu pe nume Vilgax văzu tot ce s-a întâmplat pe Pământ. El decise să coboare în primul oraş unde se întâmplase asta.

  El îl cunoscu pe Ben şi inventă o soluţie de a readuce totul la normal.Ben îi mulţumi lui Vilgax , iar el îşi luă rămas bun şi plecă.Dar o altă încurcătură se produse punându-i în suspans pe oameni.

   De aceea Pământul este o lume unde lucrurile normale nu se petrec prea des….

Tot ce ai mai scump pe lume

Totu-n viaţă e frumos

Nu eşti trist eşti bucuros

Tot din jur ţie îţi zâmbeşte

Armonie se găseşte

Ceru-i liliac amar

Greierii din trestii sar

Stelele ziua apar

Viaţa nu-i decât un dar

Totul e ca să iubeşti

De natură te lipeşti

Ca norul şi soarele

Ca cerul şi stelele

Ce e mai frumos în lume

Farmecul iubirii să sune

De cei dragi să fii aproape

Ce e rău tu îmi poţi spune?

Dacă stai să te gândeşti

Eşti făcut să îndrăgeşti

Natura s-o preţuieşti

Pe cei dragi să îi iubeşti.

 

 Cogianu Cornel

 Surpriza

   Era o zi călduroasă.Norii albaştri erau alungaţi de pe cer de către săgeţile argintii ale soarelui. Mergeam spre şcoală şi simţeam mireasma salcâmilor înalţi ca nişte uriaşi.

 Pe drum i-am întâlnit pe colegii mei şi am plecat împreună la şcoală.După un timp scurt am ajuns la şcoală , ne-am pregătit caietele şi cărţile pentru ora de limba română.Nu trecu mult si trei domni au intrat în clasă şi ne-au selectat pe cei mai buni pentru a da un test de inteligenţă.Printre cei buni mă aflam şi eu.Am mers cu toţii ne-am aşezat în bănci şi am primit un test.Într-o oră l-am rezolvat şi l-am pus pe catedră.

   Eu şi câţiva dintre noi am trecut testul, dar am aflat că vom învăţa din clasa a-V-a la un liceu care se numea Vasile Alecsandri.

  În aceşti 2 ani pe care i-am petrecut la acest liceu am descoperit că este foarte bun.

Paltinel Marius-Nicolae

Cartea fără de sfârşit

   Iată că lumea mai evoluase cu mult faţă de anul 2008.Poate din curiozitate vreţi să ştiţi în ce an lumea  a ajuns mult mai evoluată.Acesta este anul 2201 unde oamenii zboară cu maşinile de parcă ar fi avioane sub uimirea celor din trecutul depărtat cam prin secolul XXI.

    Să nu credeţi că dacă lumea a evoluat atât de mult nu există şi oameni ră,i care vor să stăpânească câte un teritoriu în care să poată face ce vor şi pot să cucerescă chiar şi lumea.

   Şi în acest secol XXIII au rămas datini şi obiceiuri, dar acestea fiind evoluate.Nici scriitorii nu au dispărut.Aceştia nu mai fac cărţile cu mâna lor, ci doar comunică calculatoarelor nişte idei şi aceştia le dezvoltă după indicaţiile autorului.Sper că vă daţi seama că aşa zisele cărţi nu erau ca în secolul XXI.Acestea aveau o casetă încorporată în carte pentru ca oamenii să nu mai citească.Doar puţini mai suntcei  cărora le place să citească şi mai ţin vie amintirea că există şcoală.

  Iată venisera alegerile parlamentar,e singura amintire pe care o avea toată lumea în secolul XXIII.Un om pe nume James Whatson nu ieşise preşedintele Americii, iar acesta gândise un plan prin care să îi distrugă pe oamenii de rând şi pe preşedinte, care se numea Charles Huntwith.James Whatson ceruse calulatoarelor să facă o carte fără de sfârşit, foarte frumoasă şi interesantă pentru  a o cumpăra toată lumea. Cererea i se îndeplinise cartea numindu-se Cavalerul văzduhului.Cartea este cumpărată de mulţi oameni, aceştia murind încercând să o citească.Aceştia muriră de bătrâneţe şi tot nu au terminat cartea de citit.Aceasta mai era numită şi cartea morţii deoarece mulţi au murit încercând să o citească.Cartea  ajunse din nefericire şi la preşedintele Charles Huntwith.Acesta dându-şi demisia şi murind şi el ca ceilalţi.

    James  Whatson autorul cărţii a ajuns preşedinte, distrugând această carte.

Tarniceriu Alin

Războiul civilizaţiilor

   Existau odată cândva prin anul 2612 cinci planete pe fiecare planetă o anumită civilizaţie.

  În galaxia Tronix mai exista şi o planetă unde se întâlneau conducătorii civilizaţiilor şi unde se organizau diferite competiţii.

   Într-o zi cei 5 conducători s-au întâlnit:Alcadeias, lordul luminii,Hulcus, cavalerul acvatic, Blasto, regele naturii, Magnus, dragonul de foc şi Exodia, conducătoarea întunericului au hotarât să orgenizeze un campionat de lupte numit Războiul civilizaţiilor, în care fiecare planetă va avea în luptă 5 soldaţi, cei mai buni.

   -Mie îmi convine, spuse Magnus .

  -Şi mie,deoarece soldaţii mei sunt cei mai buni.

   -Hei, nu vă mai certaţi!vom vedea cine  e mai bun în luptă, spuse Exodia, nervoasă.

  A doua zi fiecare conducător a venit cu luptătorii lui şi războiul a început.Luptele erau una după alta.

    -Deja au trecut 4 zile şi luptele nu s-au terminat.

    -Hulcus dacă ai fi mai atent ai vedea că au rămas în luptă  doar Teroarea Văzduhului din civilizaţia de foc şi luptătorul meu de întuneric Felina Morţii.

  Cei 2  s-au luptat 4 săptămâni până când …

     -Câştigătorul este Teroarea Văzduhului!

     -Ce?spuse Exodia nervoasă.

    -Ha, ha, ha!a câştigat luptătorul meu, noi cei din civilizaţia de foc suntem cei mai buni.

    -Eşti sigur?ia priveşte.

    Şi Exodia a lansat un atac de întuneric care a distrus toţi conducătorii celorlalte civilizaţii şi care a făcut-o pe Exodia cea mai puternică creatură din galaxia Tronix.

Rîpă Nicoleta-Lăcrămioara

Viaţa mea şi familia mea

  Viaţa mea e foarte scurtă pentru mine.Cu toate că nu mă duc des acasă nu simt nevoia aceasta deoarece m-am obişnuit să stau la cămin cu toate că e greu.

   Sora mea Ana are 17 ani şi este în clasa  a-XI-a la Liceul Teoretic Garabet Ibrăileanu.Mama mea are 54 de ani şi este casnică, iar tatăl meu are 61 de ani şi este agricultor.Pe lângă aceştia mai am încă 6 fraţi dintre care unul a decedat.

  Când am auzit că am luat testul pentru a veni la Iaşi a fost cea mai mare bucurie deoarece m-am gândit că dacă ajung mare şi am un viitor şi voi putea să îmi ajut familia.

  Sper să rămân în proiectul acesta pentru a putea să îmi fac acest viitor pe care vreau să îl am în viaţă.Tot ce îmi doresc e să fie toată familia mea fericită şi ca părinţii mei să fie sănătoşi şi să trăiască mult.

   Pe zi ce trece simt nevoia să fiu cu ei şi să îi ajut până ce nu vor mai fi.Aceasta este viaţa mea ce vreau să mi-o petrec după ce voi fi ce îmi doresc cu părinţii mei şi cu restul familiei.Aceasta sunt eu, aceasta este viaţa mea şi aceasta este familia mea pe care vreau să o am aproape mereu.

Niţă Aurelian

Primejdie în viitor

 Suntem în anul 2103.În urmă cu câţiva ani din cauza poluării Pământul a devenit imposibil de locuit.Pământenii au fost nevoiţi să caute altă planetă.Au găsit una departe de sistemul nostru solar.Acolo lumina naturală venea de la 3 stele luminoase.

   Între timp 2 rase extratereste erau în război de mulţi ani.Aceste 2 rase epuiză resursele de pe alte planete, au ajuns pe 2 asteroizi învecinaţi lui Torin,  planeta pe care trăiau acum oamenii.În razboiul extartereştilor oamenii au fost prinşi la mijloc.Pe Torin ajungeau resturi de nave spaţiale, iar pământenii nu erau de acord.Au trimis delegaţi către ambele civilizaţii să înceteze războiul, dar acest lucru nu a vut loc.

   Într-un an o stea a dispărut,  în următorii ani au mai dispărut şi celelalte 2 stele.Toţi se întrebau de ce.Cercetând cu atenţie au descoperit că o gaură neagră se apropia şi îi ameninţa pe toţi.

   Războiul s-a încheiat.Toţi şi-au unit forţele pentru a opri gaura neagră.Cu greu au reuşit să o oprească şi să aducă înapoi una din stelele ce lumina.

    Extratereştrii au încheiat un tratat de pace.Razboiul de atâţia ani s-a încheiat, iar oamenii au putut trăi liniştiţi.

Tudose Nicu-Ionel

Cum îmi petrec o săptămînă de şcoală

    Eu îmi petrec aproape orice săptămînă de şcoală în internatul liceului Octav Băncilă Iaşi acolo unde îmi scriu temele  şi îmi învăţ lecţiile de zi, dar câteodată îmi mai rămâne şi puţin timp de joacă.

Orele de curs le petrec la Liceul Teoretic Vasile Alecsandri unde îl am ca diriginte pe Epure Ştefan, un om foarte bun la inimă şi care ne predă istoria.

Cel mai mult îmi place ora de matematică unde răspund şi sunt foarte activ mai ales la ora de geometrie,dar am şi o doamnă profesoară foarte inteligentă, blândă şi înţelegătoare.

Eu mă mulţumesc că am ajuns aici la acest liceu, dar mă mai mulţumesc cu faptul că stau gratuit în cămin pentru că sunt sponsorizat.După mine eu sunt într-o situaţie foarte bună şi mă mulţumesc că sunt aici unde mi-am dorit.

Radu Florin

Soldatul salvator

    A fost odată ca niciodată un soldat foarte puternic şi o prinţesă  foarte frumoasă.

    Prnţesa şi soldatul se iubeau foarte mult, dar când a aflat tatăl a luat-o şi a dus-o peste mări şi ţări.Soldatul supărat a hotărât să plece în căutarea prinţesei .Tatăl prinţesei a ştiut că soldatul va veni să ia prinţesa şi a trimis nişte soldaţi ca să îl impiedice.Soldatul a plecat pe un drum foarte lung si a ajuns pe marea singuratică.El a întâlnit multe obstacole, dar nici unul nu putea să îl împiedice.Împăratul supărat a trimis nave, tunuri cu soldaţi  ca să distrugă nava soldatului. Soldaţii împăratului au atacat nava soldatului, distrugând-o.Soldatul văzând că i se scufundă nava a sărit repede în apă şi a înnotat până pe insula împăratului.El a ajuns pe insula  împăratului şi a văzut o grădină cu flori şi copaci înfloriţi care dăruiau un miros fascinant.

   Împăratul ieşind la geam l-a vazut pe soldatul care o iubea pe fiica lui .Soldatul a plecat prin spatele castelului ca să nu îl vadă gardienii castelului, s-a suit pe fereastră şi când s-a uitat a vazut-o pe iubita lui.Prinţesa, de fericire,  a sărit în braţele soldatului şi s-au dat jos tot pe fereastră.

    Împăratul vazănd că soldatul a luat prinţesa şi a fugit  a trimis soldaţii ca să îi prindă.

    Soldatul când fugiseră se uitase în spate şi a observat că este urmărit .Prinţesa i-a spus să plecăm în livadă ca să ne ascundem.Ei când au ajund în livadă au vazut un cal zburător.

   Soldatul i-a dat un măr calului ca să stea să se urce pe el.Ei s-au urcat pe cal şi au zburat până la nori.

   Împăratul nervos nu a putut să trăiască fără fiica lui şi s-a sinucis.

  Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

 

Venirea mea în Iaşi

         Eram în clasa a IV-a. Învăţam la Popricani, o comună foarte frumoasă. O aveam învăţătoare pe doamna Teodoru Elena,o învăţătoare excepţională.

          Ea ne-a spus de testul de inteligenţă ce urma să aibă loc în şcoală. Luând-ul ca pe un test obişnuit, m-am înscris, împreună cu verişoara mea,pentru a-l da. Când am dat prima dată testul au fost două grupe pentru că erau mulţi înscrişi.

          În sală era domnul Victor Geangalău şi o doamnă care ne-a explicat ce avem de făcut.

          Din păcate,prima dată nu am trecut  testul. Doamna învăţătoare, încrezătoare în forţele noastre, a ştiut de la început că eu, verişoara mea Antonia şi încă doi băieţi din şcoală trebuia să dăm testul încă o dată. Când l-am dat pentru a doua oară, eram foarte emoţionaţi la început. Atunci am făcut cunoştinţă cu trei copii care urmau să ne fie colegi.

          Am luat testul şi eram toţi foarte bucuroşi. Asta s-a întâmplat în clasa a V-a,iar acum aş fi regretat dacă nu-l dădeam pentru că aş fi rămas la Popricani.

          Mulţumesc domnului Victor Geangalău şi sponsorilor care mi-au dat şansa de a învăţa în Iaşi.

Bătrânu Teodora

Mama

         „Mama”  este cel mai nobil,cel mai scump şi sfânt cuvânt. Este primul cuvânt pe care îl spunem când suntem mici şi un cuvânt nelipsit atât atunci când ne este bine,dar şi când ne este rău.

          Mama este fiinţa dragă pe care o iubesc necondiţionat,icoana pe care o sărut de mii de ori ,mulţumindu-i că mi-a dat viaţă.

          Ea este persoana care a stat mai mult trează,numai ca să vegheze fără încetare atunci când am fost bolnavi. Tot ea este cea care se bucură foarte tare când mă însănătoşesc şi răsuflă uşurată că pericolul a trecut.

          Mama poartă povara casei pe umeri,dar nu se plânge că este greu şi munceşte cu râvnă pentru ca noi,copiii ei,să creştem mari şi să nu ducem lipsă de nimic.

          Ea ne dăruieşte dragoste. Tot ea mă învaţă să fiu respectuoasă cu cei din jurul meu, căci aşa mă vor respecta şi ei pe mine. Mă învaţă să spun întotdeauna adevărul, oricât de greu ar fi. Să fiu silitoare,să dau tot ce am mai bun, pentru a fi apreciată.

          Atunci când greşesc, mă dojeneşte, explicându-mi  ce anume nu este bine,iar când reuşesc ceva, mă laudă şi este mândră de mine.

           Părinţii sunt cei care m-au învăţat să preţuiesc tot ce e bine, tot ce e frumos. Mă  învaţă să privesc spre viitor şi să am un scop în viaţă.

           Sentimentele de dragoste ale mamei sunt aşa de puternice încât, ori de câte ori ar încerca să le ascundă, nu reuşeşte.

           Cu cât cresc mai mare îmi dau seama câtă grijă şi câtă dragoste îmi poartă, cum  mă ocroteşte şi mă îndrumă. Deşi eu cresc,iar mama înaintează în vârstă, eu o port în suflet veşnic tânără.

            Când voi ajunge mare,voi răsplăti înzecit eforturile tale şi dragostea ce-mi porţi. Cu tine, mamă dragă, mă simt în siguranţă şi simt că-mi dai puteri.

Filote Andreea

Oare totul este un vis?

                   Într-o zi am aflat despre un concurs pe care, dacă îl câştig, voi învăţa în Iaşi şi voi sta la cămin, fără a plăti. L-am luat şi iată că am ajuns aici, la cămin, precum mi  s-a spus, dar parcă tot nu-mi vine să cred.

                   Lumea parcă ar fi un joc în care cineva mă testează să vadă dacă  sunt pregătit pentru lumea adevărată, un test care durează ani întregi în care trebuie să muncesc şi să mă afirm.

                   Acum stau într-un loc destul de frumos, mai ales că mi s-a oferit şansa vieţii şi mulţumită domnilor profesori, dar şi voinţei mele, am reuşit să termin clasa a V-a  cu o medie foarte bună.

                   Mă voi strădui să dau tot ce e mai bun din mine pentru a ajunge un om mare şi pentru ca părinţii să fie măndri de mine.

                   Mă gândesc dacă e un vis. Sau poate e un vis adevărat…

Diaconu Codruţ Andrei

Fecioara anului

         A sosit, în sfârşit, a treia fiică a anului. A treia fecioară ruptă din soarele iubit ce se ascunde acum printre nori. Vântul şuieră puternic răspândind înfiorare în sufletul oamenilor. Câmpia, cândva verde şi veselă ,este acum tristă şi veştejită. Crângul a adormit, frunzele moarte zboară încă printre ramurile amorţite.

          Stele grele trag cerul copt spre pământ. Ploi dulci de prune răspândesc mireasma fructelor scăldate în apusurile sângerii. Lumini nehotărâte şi reci ating frunzele de fier topit şi fructele uscate de dor. Astre prea dulci de iubiri răpesc liniştea nopţii.

          În timpul târziu al toamnei, albastrul întunecat al cerului pare a fi sufletul unui om rău. Ceaţa perdeluieşte văzduhul tăiat de vântul sălbatic. Pădurea fumegă neîncetat…

Bătrânu Antonia

Ce înseamnă a fi om?

            Om… Oameni…

            A fi om nu înseamnă a trăi, ci a avea un suflet bun ,un suflet care să dăruiască, să facă bine şi să iubească. Căci dacă dăruieşti, vei primi. Dacă faci bine, bine îţi vor face şi alţii şi dacă iubeşti vei fi mereu iubit.

            Omul trebuie să fie bun…Dumnezeu ne-a dat un suflet mare, un suflet căruia majoritatea oamenilor  i-au pătat haina albă cu păcate nesocotite…

            Oamenii greşesc, suferă şi plătesc… Niciodată nu se tem de ceea ce va urma. Banii, puterea şi averea sunt bunurile amăgitoare ce par a le uşura viaţa, dar viaţa nu-i decât un vis…Un vis ce se spulberă la fiecare adiere de vânt…

            Ce înseamnă a fi om ?

            Un om ajută şi îngrijeşte ceea ce Dumnezeu ne-a dat…Omule iartă, căci vei fi iertat !

Primăvara, anotimpul reînvierii

         Nimic nu poate întrece bucuria pe care o simt oamenii când apar primele semne de primăvară , după o iarnă grea , geroasă , cu multă zăpadă şi drumuri troienite.

         Mi-e dragă natura primăvara, mai ales susurul apei şi ciripitul păsărelelor .Îmi plac copacii când se înalţă şi îşi aruncă frunzele  desupra lumii şi parcă a întregii ţări.

         Soarele străluceşte pe bolta cerească. În codru copacii sunt verzi şi cateodată se zăresc puncte albe sau roz, sunt florile din pomii înverziţi. Prin copaci se aude cântecul păsărelelor,, iar pe baltă sunt cocostârci şi broaşte.

         Au înflorit caişii peste noapte mai înainte ca frunzele să li se desfacă .Pomi,i dimineaţa, au furcile ramurilor cu totul albe ca şi cum ar fi fost înmuiate în laptele gros al nopţii şi ar fi îngheţat pe ele varul de argint şi de sidef al lunii. Copacii s-au îmbrăcat în bumbacul selenar şi stau în geamul meu, prevestitori de bine.

         Au înflorit spumele violete de liliac purtate pe vârfuri ca nişte pămătufuri de fulgi. Deasupra florilor din grădină, pe cerul azuriu şi palid alunecă ca nişte săgeţi rândunelele. Ivirea păsărilor călătoare vesteşte anotimpul în care întreaga natură se trezeşte uşor la viaţa. Primăvara cu sânu-i de verdeaţa exprimă bucuria tuturor.

        Din sudul însorit sosesc rândunelele. Se aude foşnetul de mătase al aripilor obosite şi glasuri de cocori zburând ca gândul în şiruri, frumos aliniaţi.

        Toate vietăţile se trezesc la viaţă : fluturii cu miile, sclipitori, ce strălucesc în mii de culori luându-ți ochii, neştiind unde să priveşti sau să asculţi concertele şi nopţile de poezie.

         Odată cu păsările vin şi florile în câmpie, nopţile line, vânturile calde, ploile senine şi veselia.

         Primăvara, anotimpul reînvierii şi al bucuriilor este unul dintre cele mai frumoase perioade, în care natura se trezeşte şi mângâie sufletele firave ale oamenilor, dupa o iarnă grea şi geroasă.

Filote Andreea

Primăvară  dragă,

              Vreau să-ţi povestesc cum am descoperit eu că un crâmpei din fericirea care domneşte în natură odată cu venirea ta.

              Era o zi obişnuită. Doar in grădina mea,unul din pomi începuse să îşi împodobească  şuviţele întunecate ale părului cu floricelele albe şi plăpânde,în ciuda frigului care domnea încă peste tot,asemenea unui stăpân absolut. M-am apropiat să văd minunea,dar ochii mi-au fost atraşi de un spectacol surprinzător. Un fluturaş  argintiu zbura în cercuri mari în jurul florilor abia deschise, iar de pe aripile fragede cădea un praf strălucitor în care se adunase parcă toată căldura soarelui. Copleşită de mireasma dulce, am întins mâna şi am cules pe vârful degetelor puţină strălucire.

             Deodată m-a năpădit o senzaţie stranie, ca şi cum aş fi prinsă într-o vâltoare şi…m-am trezit într-o poieniţă. Atmosfera era ireală, de basm. Acolo,în mijlocul pădurii, totul era diferit. Ghioceii şi brânduşele îşi îndreptau căpşoarele minuscule spre soarele care le zâmbea uluitor. Păsări slăveau natura cu glasuri ce-mi răscoleau întreaga fiinţă.  Căprioare cu siluete elegante şi boturi catifelate se aplecau cuviincios pentru a atinge firele fragede de iarbă.

             Încântată,am ridicat ochii şi m-am trezit din nou în grădina mea. A fost un vis? Sau poate dorul meu de primăvară mi-a descoperit drumul spre universul ei fermecat?

              Primăvară, zână bună care alungi din natură şi din sufletele noastre frigul iernii, te aşteptăm cu nerăbdare!Vino, te rog, cât mai curând! Ne e dor de tine!

Ţugui Ionela-Madalina

 De vorbă cu un fulg de nea

             A sosit iarna, anotimpul sărbătorilor şi al bucuriilor. Casele şi-au pus cuşmi albe ca laptele, plopii par fantasme argintii ce se pierd in zare, iar fulgii se joacă prin văzduh ca un roi de fluturi albi.

             Dar iată că din dansul lor minunat, un fulg s-a desprins şi s-a lipit de fereastra camerei mele, făcându-mi cu ochiul. Era un fulg mic şi alb, dar simpatic şi îndrăzneţ.

M-am apropiat de geam, l-am deschis, iar fulgul, neaşteptând nici o clipă, a sărit in palma  mea .Minunându-mă, i-am spus:

 – Bună ziua, fulg de nea!

 – Bună ziua, Mădălina!

 – Cum? Ştii numele meu?

 – Sigur că da! Eu eram destinat ţie, pentru a ne juca împreună.

 – Aş dori să aflu ce fel de viaţă aveţi voi, fulgii de nea.

 – E o poveste lungă! Prima dată  a, fost o picătură de apă din râu. Eram tare fericit şi mă jucam cu frăţiorii mei în bătaia soarelui, până într-o zi, când a venit Baba Iarnă, care ne-a îngheţat şi ne-a furat cu ea în sus, în Împărăţia Cerurilor. Acolo ne-am oprit la Bunicul  fulgilor de nea.

 – Cine este Bunicul fulgilor de nea?

 – Ei,Bunicul nostru este Norul cel Uriaş şi i se spune aşa deoarece nimeni din Împărăţia Cerurilor nu-şi  poate măsura puterea cu el .De la dânsul  am plecat la Moş Crivăţ,care ne-a transformat în steluţe mici de gheaţă, apoi împreună cu toţi fulgii ne-a trimis să acoperim pământul cu un covor moale şi pufos de zăpadă. Noi putem spune că trăim veşnic, pentru că după ce ne topim, ajungem din nou picături de apă şi ne urmăm drumul pe care îl ştii.

             Imediat fulgul a devenit o perlă strălucitoare de apă. Astfel am aflat care este viaţa fulgilor pufoşi de nea!

  Vacanţa de iarnă

             Iarna este unul din cele mai îndrăgite anotimpuri ale anului. Nu există inimă de copil care să nu tresalte de bucurie la căderea primilor fulgi de nea.

             Mă aflam în vacanţa de iarnă la bunici. Zăpada cădea din belşug  din înaltul nemărginit al cerului şi tot împrejurul a căpătat o îmbrăcăminte nouă  şi sclipitoare care dădea naturii o înfăţişare de sărbătoare. Bunicul a pus caii la sanie şi, îmbrăcaţi gros, am pornit într-o plimbare până la marginea pădurii. Am alergat mult pe jos, prin zăpada proaspătă şi afânată. Uneori mă rostogoleam de nu mi se mai vedeau nici ochii. De pe coasta înaltă a dealului am admirat frumuseţea pădurii ninse, câmpurile nesfârşite , iar in vale vedeam satul cu casele parcă mai mici din cauza căciulilor mari de zăpadă. Din coşurile caselor se înălţau fumurile care ne spuneau că înăuntru  este cald  şi bine. Am pornit înapoi cu sania, dar am trecut pe la moara din sat. Cu o zi înainte bunicul dusese  sacii cu porumb la măcinat.

            Nu după mult timp am ajuns acasă. Tot ce era ud pe mine,bunica a pus pe sobă să se usuce. Am mâncat cu toţii la masa rotundă a bunicilor  şi apoi m-am apucat de citit din „ Amintirile “ lui Creangă.

             Mai tarziu am ieşit afară cu bunicul şi împreună cu copii vecinilor şi am construit oameni de zăpadă, ne-am bătut cu bulgări, ne-am tras cu săniuţele.Ne-am jucat  până ce au îngheţat hainele pe noi. În iureşul  săniuţelor care puneau stăpânire pe uliţă, toată lumea trebuia să se ferească din calea noastră. Cei mari stăteau uneori pe loc şi admirau jocurile şi larma  noastră de copii,ducându-se, poate,cu  gândul la anii când au fost şi ei ca noi .

              Cu două zile înainte de a se termina vacanţa, bunicul m-a dus acasă tot cu sania cu zurgălăi , trasă de cei doi cai frumoşi.

               Mi-am pregătit toate cele necesare pentru începrea şcolii. Eram nerăbdătoare să mă întâlnesc cu cei din clasă şi să le povestesc ce vacanţă de iarnă minunată am petrecut.