Povestiri

Autor Victor Geangalau
I

Gospodaria parintilor lui Iuliu sta ascunsa printre niste salcii pletoase si salcami pricajiti, iar drumul reprezinta o cararuie in deal spre casa.
– N-avem drum, se scuza baiatul, l-a ocupat un vecin si nu ne permite sa mai trecem pe-acolo. In curte bunica surda si garbovita de ani se chinuie, cu un topor prea greu pentru ea, sa taie un lemn. O salut, dar nu-mi raspunde si privesc la casa crapata pe jumatate si inclinata spre vale. Intaritura de ciment se pare ca nu are prea mare succes. De dupa un cotet, surorile mai mici si murdare ale lui Iuliu se opresc speriate din joaca. Apare si mama copiilor cu un cos in brate.
– Poftiti in casa…ii cam murdar…n-am stiut ca veniti!
In interior saracia domneste peste tot.
– Va rog sa ma scuzati ca n-am trecut pe la scoala, dar am ajutat-o pe sora mea sa-si refaca acoperisul casei. Stiti, s-a aprins si a ars intr-o noapte…
Stiam ca a ars si mai stiam ca aceasta femeie plapanda cu mainile ei a construit o casa din chirpici pentru sora sa alcoolica, cu doua tentative de sinucidere, si ca i-a crescut cativa ani pe cei doi copii cu tati nestiuti pe langa cei patru ai ei, ca la urma baiatul surorii sa dea foc casei si sa dispara. I-a refacut acoperisul si s-a resemnat. Mai mult nu mai putea face!
-Poate ati aflat ca sotul are de patru luni servici, lucreaza undeva departe si castiga trei milioane pe luna (cca 75 $), iar dumneavoastra nu ajutati decat pe copiii foarte saraci. Iuliu se uita la mine cu sfiala, realizand pericolul.
– Sunt multi bani trei milioane pe luna? Ma mai tineti in proiect? Stiu ca nu am invatat suficient, am numai media 9,60, dar promit ca ma voi stradui mai mult!
Privesc la cele doua pagini cu Ancheta Sociala de acum doi ani si stiu ca n-am sa mai trec pe la Primarie pentru a le reinnoi. La ce bun?
– Nu Iuliu, nu pierzi bursa! In timp ce coboram pe cararuie, baiatul pupa fericit catelul.

II

Bunica lui Matei se deplaseaza cu greu, sprijinindu-se de un toiag stramb. Ne descuie lacatul de pe un lant masiv legat de poarta darapanata, ca si gardul de altfel, ca sa intram în curte. Un catel cu blana bej latra nesigur, apoi tace. Este inca prea mic, pesemne, ca sa se considere stapan.
– Reumatismul… va rog sa ma scuzati, de aceea merg asa de greu. Ati venit pentru Matei? A facut vreo boroboata?
– Nu, nu a facut, doar vrem sa stam de vorba cu dumneavoastra.
In camera batraneasca si miniaturala este cald. Masina de cusut a fost oprita din lucru pentru o mica pauza.      – Stiti, maine implinesc cu mosneagul 48 de ani de casnicie.
– Multi inainte, pesemne ca v-ati înteles bine! arunc si eu vorba.
– Da, da… ne-am inteles bine, asa cum ne intelegem si-acum! zise bunica, privind cu subinteles spre camaruta alaturata de unde se ivi un mosneag taciturn, dar inca darz. Sunt multe de spus…
Doua lacrimi mari se rostogolesc pe obrajii bunicii, dar le sterge rapid cu batista.
Copiii astia n-au avut noroc, schimba ea vorba. Mama lui, desi este fiica mea, i-a parasit ca pe niste caini. Si cat de mult tinea la ei!
-Arabul cu care s-a incurcat a zapacit-o rau de tot. Acum sta pe litoral cu arabul, este plina de bijuterii, dar n-ar trimite un leu la copii. De altfel, arabul tine banii… Despre tata, cand erau astia mici, ce sa mai vorbim, ii batea pana ii nenorocea si la urma ii musca pana ii lasa lati pe podele. De cate ori n-a fugit fiica-mea cu copiii in brate noaptea pe la vecini ca sa scape de nebun! Ion, fratele lui Matei acum sta cu taica-sau, dar numai el stie cat patimeste la 11 anisori. Il lasa acasa singur zile intregi fara mancare. El isi spala si merge zilnic la scoala. S-a oplosit pe langa un preot si mananca ce-i dau crestinii. Cand maica-sa i-a parasit, Matei atata a plans, pana a facut spume la gura si a lesinat, desi nu-i bolnav de epilepsie. Asta-vara a plecat la un oras pe malul marii la maica-sa si mi-a spus ca arabul ii dadea o bucata de paine dimineata sau 10.000 lei si-i spunea la ce ora sa revina seara acasa. Nu-l putea suferi pe baiat. A stat saracul nemancat zile intregi pe malul marii, uitandu-se la turisti. Cu toate astea, fereasca Dumnezeu s-o vorbesti de rau pe maica-sa, imediat iti raspunde ca n-ai dreptul sa o judeci. Poate se gandeste la bataile primite, cine stie?
– Doamna, cu Matei deocamdata nu-s probleme, el sa invete sa nu-i scada media sub 8, altfel ii necaz. Stiti, sponsorii au pretentiile lor si bine fac!
Batrana intelege repede scopul vizitei si ne promite ca va vorbi cu baiatul. Plecam coplesiti de soarta acestor copii, dar batrana ne striga din drum ca mai are ceva de spus.
Paseste sprijinita de toiag, parca mai usor de asta data.
– L-ati vazut pe mosneag, nu scoate un cuvant, se simte vinovat, dar tot ticalos ramâne. De 39 de ani mananca banii cu mandra si nu-mi da nimic în casa. Cateodata mai cumpara cate o paine si atat! Cand am venit de la Iasi ca pensionari si ne-am cumparat bordeiul asta, am crezut ca am scapat de mandra, fara sa stiu ca si mandra si-a cumparat tot aici o casuta. De fapt ei erau intelesi, iar eu eram proasta. Daca primeste pensia, pleaca la ea la baut, ca din cauza bauturii se inteleg asa de bine. Eu trebuie sa lucrez croitorie, sa-i dau trantorului mancare, pentru ca pensia mea ii mica. Din ea le mai dau si copiilor bani cateodata, dar asta mi-e soarta.
In timp ce batrana isi sterge lacrimile, o asiguram ca totul va fi bine si ne luam a doua oara ramas bun, urandu-i sanatate si rezistenta morala. In acest timp batranul priveste curios la noi de dupa un colt de perdea, cu gatlejul uscat. Oare de ce intarzie pensia?

III

Langa drumul larg ce trece prin fata scolii, casa mica a Manuelei se tine in picioare parca agatata de stalpul electric. Intru in curtea ingusta fara glas de pasare, sub privirea mirata a unui catel costeliv care, pesemne, a uitat sa latre. Inconjur de doua ori casa, negasind usa.
Din strada apare tatal Manuelei, respirand precipitat.
– Eram la lucru la un vecin si v-am vazut ca intrati la mine…
Poftiti inauntru, ma invita politicos, deschizand o tablie din peretele din spatele casei pe care eu nu o crezusem usa poate si pentru faptul ca nu avea trepte.
– Mi-a povestit Manuela de dumneavoastra ca o ajutati, Dumnezeu sa va dea sanatate !
Privesc la mainile lui mari cu pielea crapata si aspra. Ii lipsesc doua degete si ma intreb cum se descurca la lucru.
– Fac si eu ce pot! Ajut vecinii pentru mancare, ca bani nu au nici ei. Am pentru iarna o mie de kile de porumb si doua butoaie cu varza. Acum astept alocatia copiilor ca sa cumpar sare. Pe cele 7 ari ale mele nu s-a facut mare lucru, dar mai lucrez in parte ca sa putem trai. Nu am nici timp si nici bani sa ma duc dupa adeverinte pentru ajutor social. Ne descurcam cu alocatiile cum putem.
Un calcul in gand imi da dimensiunea saraciei: 210 mii lei/ luna x 5 fete = 1.050.000 lei. Deci, daca si Manuela ar fi acasa, aceasta familie ar trai cu 4,375 Euro pe luna de persoana, adica cu circa 175.000 lei, in conditiile in care o pereche de pantofi costa peste 300.000 lei si 1 kg de zahar 20.000 lei.
Aceasta familie totusi traieste in Europa cea bogata! Ghicindu-mi parca intentia gazda ma preveni:
– Nu am inca varsta de pensionare. Am lucrat candva ca sudor 21 de ani. Desi n-am absentat niciodata de la serviciu, m-au dat afara ca pe un caine…Dar nu asta a fost marea problema, ci Lavinia, nevasta mea. A zacut la pat, la inceput de suparare, apoi de mixedem, boala tampeniei, mai bine de 9 ani. Ii dadeau fetele cu lingurita de mancare, dar ea nu vorbea niciodata. Am ingropat-o anul acesta in februarie. De alfel si Irina se pare ca ii mosteneste boala. Nu poate sa invete, iar profesorii din sat o chinuie cu stiinta lor, de parca ar fi ea de vina. O urmeaza pe ma-sa saraca si n-am bani s-o tratez, ca poate ar mai duce-o.
– Vad ca esti singur, celelalte fete unde sunt?
– Pai cea mare a infiat-o mai demult un frate ca sa primeasca apartament, da’ nu-i da de mancare si mai mult sta pe-acasa si merge prin sat cu mine la lucru. Stiti, face treaba ca si un barbat! Adina ii eleva la liceu la Iasi si o ajuta bunicii sotiei de la Radauti, cat or mai avea si ei zile. Nu sta nici ea degeaba. Locuieste la o batrana pe care o ingrijeste, ii face curat si de mancare.
Ii intrerup vorbele, privind prin casa la un televizor vechi, de decor, pentru ca bojdeuca numita casa nu-i racordata la curentul electric, desi stalpul este la poarta. Pe jos stau zdrentaroase resturile unor covoare, care candva erau mandria fostului apartament.
– Dar fetele, unde dorm, cand sunt acasa?
– Eu dorm aici, iar ele in camera lor, alaturi.
Doua paturi improvizate, peretii impodobiti cu pagini colorate din reviste, o diploma de premiul I si cateva poze decolorate reprezinta intreaga lor avere. Un scaun schiop tine loc de sifonier. In rest, o saracie lucie, dar curata.
– O mai puteti tine la scoala pe Manuela si anul acesta?
Dau din cap afirmativ privind cu admiratie la acest om plin de suflet pentru fetele lui.
– Poate ea sa ajunga departe, ca-i cea mai desteapta. Ati vazut, are si diploma!
Omul zambeste larg, conducandu-ma la masina. O raza de soare strapunse norii grei de pe cer si-i lumina casuta pret de-o secunda. Masina urca cu greu dealul spre soseaua asfaltata prin mazga drumului serpuit. Incet, satul dispare in negura deasa de parca nici n-ar fi existat.
Ce simplu stie mama natura sa rezolve problemele oamenilor!

Nota: Numele copiilor sunt fictive