Langa drumul larg ce trece prin fata scolii, casa mica a Manuelei se tine in picioare parca agatata de stalpul electric. Intru in curtea ingusta fara glas de pasare, sub privirea mirata a unui catel costeliv care, pesemne, a uitat sa latre. Inconjur de doua ori casa, negasind usa.
Din strada apare tatal Manuelei, respirand precipitat.
– Eram la lucru la un vecin si v-am vazut ca intrati la mine…
Poftiti inauntru, ma invita politicos, deschizand o tablie din peretele din spatele casei pe care eu nu o crezusem usa poate si pentru faptul ca nu avea trepte.
– Mi-a povestit Manuela de dumneavoastra ca o ajutati, Dumnezeu sa va dea sanatate !
Privesc la mainile lui mari cu pielea crapata si aspra. Ii lipsesc doua degete si ma intreb cum se descurca la lucru.
– Fac si eu ce pot! Ajut vecinii pentru mancare, ca bani nu au nici ei. Am pentru iarna o mie de kile de porumb si doua butoaie cu varza. Acum astept alocatia copiilor ca sa cumpar sare. Pe cele 7 ari ale mele nu s-a facut mare lucru, dar mai lucrez in parte ca sa putem trai. Nu am nici timp si nici bani sa ma duc dupa adeverinte pentru ajutor social. Ne descurcam cu alocatiile cum putem.
Un calcul in gand imi da dimensiunea saraciei: 210 mii lei/ luna x 5 fete = 1.050.000 lei. Deci, daca si Manuela ar fi acasa, aceasta familie ar trai cu 4,375 Euro pe luna de persoana, adica cu circa 175.000 lei, in conditiile in care o pereche de pantofi costa peste 300.000 lei si 1 kg de zahar 20.000 lei.
Aceasta familie totusi traieste in Europa cea bogata! Ghicindu-mi parca intentia gazda ma preveni:
– Nu am inca varsta de pensionare. Am lucrat candva ca sudor 21 de ani. Desi n-am absentat niciodata de la serviciu, m-au dat afara ca pe un caine…Dar nu asta a fost marea problema, ci Lavinia, nevasta mea. A zacut la pat, la inceput de suparare, apoi de mixedem, boala tampeniei, mai bine de 9 ani. Ii dadeau fetele cu lingurita de mancare, dar ea nu vorbea niciodata. Am ingropat-o anul acesta in februarie. De alfel si Irina se pare ca ii mosteneste boala. Nu poate sa invete, iar profesorii din sat o chinuie cu stiinta lor, de parca ar fi ea de vina. O urmeaza pe ma-sa saraca si n-am bani s-o tratez, ca poate ar mai duce-o.
– Vad ca esti singur, celelalte fete unde sunt?
– Pai cea mare a infiat-o mai demult un frate ca sa primeasca apartament, da’ nu-i da de mancare si mai mult sta pe-acasa si merge prin sat cu mine la lucru. Stiti, face treaba ca si un barbat! Adina ii eleva la liceu la Iasi si o ajuta bunicii sotiei de la Radauti, cat or mai avea si ei zile. Nu sta nici ea degeaba. Locuieste la o batrana pe care o ingrijeste, ii face curat si de mancare.
Ii intrerup vorbele, privind prin casa la un televizor vechi, de decor, pentru ca bojdeuca numita casa nu-i racordata la curentul electric, desi stalpul este la poarta. Pe jos stau zdrentaroase resturile unor covoare, care candva erau mandria fostului apartament.
– Dar fetele, unde dorm, cand sunt acasa?
– Eu dorm aici, iar ele in camera lor, alaturi.
Doua paturi improvizate, peretii impodobiti cu pagini colorate din reviste, o diploma de premiul I si cateva poze decolorate reprezinta intreaga lor avere. Un scaun schiop tine loc de sifonier. In rest, o saracie lucie, dar curata.
– O mai puteti tine la scoala pe Manuela si anul acesta?
Dau din cap afirmativ privind cu admiratie la acest om plin de suflet pentru fetele lui.
– Poate ea sa ajunga departe, ca-i cea mai desteapta. Ati vazut, are si diploma!
Omul zambeste larg, conducandu-ma la masina. O raza de soare strapunse norii grei de pe cer si-i lumina casuta pret de-o secunda. Masina urca cu greu dealul spre soseaua asfaltata prin mazga drumului serpuit. Incet, satul dispare in negura deasa de parca nici n-ar fi existat.
Ce simplu stie mama natura sa rezolve problemele oamenilor!

Autor: Victor Geangalau